TE DOCTOREM CREAMUS. Aceasta este formula standard utilizată în marile universităţi din Europa atunci cînd, în cadru festiv, se decernează titlul ştiinţific de doctor. Am văzut recent un astfel de moment pe Internet. Strălucirea acelei clipe încununează o muncă asiduă de cercetare ce se întinde pe durata mai multor ani.
Ce se întîmplă la noi? Ei bine, departe de a participa la asemenea ceremonii de neuitat, absolventul de doctorat trece pe la secretariatul şcolii doctorale unde s-a pregătit pentru a-şi ridica diploma. Cu pompă, pe acel document, proaspătul doctor este anunţat că beneficiază de „toate drepturile şi onorurile“ pe care aceasta i le conferă. Care sînt aceste drepturi şi, mai ales, ce poate face un specialist român după ce a terminat de parcurs etapa supremă a formării academice? Dacă este să ne luăm după opinia a sute, poate mii de români, doctoratul poate fi valorificat la o catedră universitară, într-un institut de cercetare şi cam atît. În zadar ni se evocă perioada interbelică, în care preotul de ţară avea un doctorat sau în care profesori ai liceelor din Bucureşti sau provincie îşi terminaseră asemenea studii chiar la Sorbona.
Românii anului 2010 („românii“ aceştia atît de invocaţi de către autorităţi, de cele mai multe ori fără legitimitate) consideră că „e suficient să dai şpagă pentru a avea diplomă de doctor“ sau că, „dacă învîrţi hîrtii şi le muţi dintr-un birou în altul“, nu meriţi să fii remunerat la nivelul acestei demnităţi care este, nu-i aşa?, apusă în această ţară. Este deprimant ce poţi citi pe unele forumuri de pe Internet. Libertatea de exprimare naşte la noi monştri de agramatism şi gîndire strîmbă.
Dar reprezentanţii statului român se folosesc cu dibăcie de această discordie naţională pe care ei înşişi au creat-o. De unde vine ideea profesorului care-şi bate cu sălbăticie elevul şi deci trebuie testat psihologic cît mai des cu putinţă? Sau ideea că omul de la catedră nu mai citeşte şi deci trebuie reciclat o dată la cinci ani? Căci, nu-i aşa? de bună-voie intelectualul român nu mai citeşte o carte. Cam din aceeaşi sursă ca şi acuzele de plagiat, de pastişă, de cercetare fără strălucire.
Asemenea acuze sînt, în parte, reale, dar generalizarea lor este rău voitoare. În contextul crizei economice, Ministerul Muncii s-a gîndit că, dacă tot există aceste acuze, să legifereze anularea sporului de doctorat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora precum şi alte măsuri în domeniul bugetar.
Ordonanţa 1 (publicată în M.O. la data de 27 ianuarie 2010) prevede:
„La data intrării în vigoare a prezenţei ordonanţe de urgenţă se abrogă art. 50 alin. (10) şi art. 90 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare. Conţinutul art. 50 alin. (10) este următorul: „Personalul didactic din învăţămîntul preuniversitar, care are titlul ştiinţific de doctor, este remunerat cu 15% în plus la salariul de bază“. De notat că din această formulare nu rezultă în nici un caz ideea de spor, ci, dimpotrivă, ea face referire la baza salarială. Art. 90 (5) din legea 128 stipulează: „Personalul didactic şi de cercetare din învăţămîntul superior, care are titlul ştiinţific de doctor, beneficiază de prevederile art. 50 alin. (10)“. Să remarcăm în treacăt caracterul aberant al informaţiilor despre amputarea acestui spor. Rezultă clar din cele scrise mai sus că această măsură afectează atît învăţămîntul preuniversitar, cît şi pe cel superior. Aş propune cititorului să studieze reflectarea acestei măsuri de către diferite trusturi de presă. Dezinformarea este la ea acasă peste tot, iar reacţiile necontrolate de pe forumurile de discuţii nu întîrzie să apară.
Ordonanţa mai sus amintită este deci în vigoare şi produce efecte. A rămas suma ca atare, corespunzătoare sporului de care ne ocupăm, dar doar la rubrica numită „COMPENSAŢII TRANZITORII“. Iar acestea se acordă doar în 2010, după care, Dumnezeu cu mila.
Această idee malefică nu este nouă. Am mai scris pe această temă. Evenimentele din ultimele 2 luni depăşesc, însă, orice culme a imoralităţii: pe 27 noiembrie 2009 (adică „întîmplător“ între cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale), mai multe portaluri de ştiri anunţau continuarea acordării acestui spor: „Ministerul Educaţiei a emis în luna noiembrie ordinul care va permite persoanelor care au susţinut şi promovat examenul de doctorat să beneficieze, începînd cu luna decembrie, de sporul de doctorat. Astfel, aceştia vor avea, începînd cu luna decembrie, un venit majorat cu 15%. Beneficiarii vor fi în jur de 1.500 de profesori din învăţămîntul preuniversitar şi universitar“ (sursa: amosnews.ro). Această minune s-ar fi înfăptuit „ca urmare a demersurilor FEN şi a deputatului Cătălin Croitoru, vicepreşedinte al Comisiei de Învăţămînt a Camerei Deputaţilor“ (evident tot „întîmplător“). Din cîte am aflat ulterior, un astfel de ordin nu a existat niciodată (dacă greşesc, mea culpa).
Alegerile au trecut. A venit acum momentul adevărului. Mimînd dialogul social, Guvernul României a trimis spre publicare în Monitorul Oficial celebra, de acum, Ordonanţă 1, chiar în momentul în care sindicatele se aflau la masa negocierilor cu reprezentanţii Ministerului Muncii. Fireşte că, de această dată, domnul Cătălin Croitoru nu a mai avut nimic de spus. Dar să lăsăm aceste fapte spre dreapta judecată a cititorului.
Este foarte adevărat că ne aflăm în plină criză economică şi că, dacă este să suferim, să o facem cu toţii. Nimeni nu ar fi avut obiecţii dacă, în mod rezonabil, s-ar fi propus neacordarea acestui spor pe o anumită perioadă de timp. El nu este însă amînat, ci anulat.
Să spunem lucrurilor pe nume: nu faptul că acest bonus se numeşte spor contează. În Franţa el nu există. Dar vă rog să aruncaţi o privire pe grila de salarizare din sistemul public al Hexagonului. Veţi vedea unde este plasat un salariat care posedă un doctorat… Iar acest lucru nu este neapărat condiţionat de prestarea unei activităţi care să necesite acest titlu ştiinţific. Dacă în grila românească un doctor ar primi în plus, în cadrul bazei salariale, deci nu ca spor, un procent unitar (că tot este la modă) pentru orice domeniu, riguros reglementat însă, aceste rînduri nu ar mai avea sens. În acest fel, ne-am putea încadra în acel procent de 30% pentru sporuri.
Legat de această idee, cei care afirmă că în preuniversitar sau în Administraţia Publică nu este nevoie de doctorat omit uneori, cu bună ştiinţă, faptul că în stagiul de pregătire sau în perioada redactării tezei, nimeni nu diferenţiază un angajat din preuniversitar de unul din învăţămîntul superior. Ai aceleaşi obligaţii ca doctorand, de ce nu ai avea aceleaşi drepturi ca doctor? Mai mult decît atît, conform unui astfel de raţionament, cum doctoratul nu este necesar pentru a preda în liceu sau în şcoala generală, nici gradul unu, nici chiar gradul doi nu sînt obligatorii. Ce facem atunci? Plătim doar definitivatul în plus faţă de nivelul debutantului? Cred că este absurd.
Afirm a nu ştiu cîta oară: valoarea studiilor doctorale în Romania este controlabilă. Există o comisie în cadrul MECTS, care se ocupă de validarea titlurilor acordate la diferitele şcoli doctorale din ţară. În cataloagele Bibliotecii Naţionale există referiri la toate lucrările elaborate şi susţinute în România. Cine ne-ar opri să facem ordine invalidînd teze asupra cărora planează suspiciuni? Cine ne-ar opri să păstrăm doar 2-3 centre doctorale în ţară? Mai mult ca sigur doar voinţa politică.
Aşa stînd lucrurile, este mult mai simplu să-i loveşti pe cei ce sînt elita adevărată a ştiinţei româneşti, decît să faci ordine într-un sector atît de important al vieţii publice româneşti. După cum este simplu şi eficient să hrăneşti fără scrupule populismul…
Liviu Călburean
Articol publicat in numarul 513, din 18 februarie 2010 al saptamanalului
OBSERVATOR CULTURAL.
