"SA EVITAM SUPRAEDUCAREA" - Despre licenta, masterat si doctorat

Situatia invatamintului superior si a cercetarii romanesti a suscitat vii discutii, puncte de vedere contradictorii, proiecte de legi care mai degraba au bulversat sistemul decit sa-l readuca pe fagasul normal. Acest climat de incertitudine si provizorat a facut posibile tot felul de ilegalitati si imoralitati sub masca atit de clamatei autonomii universitare. in loc ca acest principiu sa duca la revigorarea vietii academice romanesti, a insemnat decredibilizarea intregului sistem, aruncind in suspiciune pina si institutii sau personalitati al caror prestigiu nu poate fi pus la indoiala. Analizind raportul Romania educatiei, Romania cercetarii, elaborat de Comisia prezidentiala pentru analiza si elaborarea politicilor din domeniile educatiei si cercetarii, vom constata ca se propune mai curind extinderea principiului autonomiei universitare, decit asumarea de catre MECT a rolului de arbitru care sa se concentreze asupra respectarii cadrului legal.

Nu-mi propun sa scriu despre sirul parca nesfirsit de fraude din invatamintul universitar. Subiectul a fost tratat pe larg in paginile acestei publicatii. Voi aborda citeva aspecte legate de cele trei cicluri universitare: licenta, masterat, doctorat.Primul dintre cele trei cicluri are acum o durata de 3 ani, argumentul fiind sistemul Bologna. Se stie insa bine ca acest sistem nu limiteaza durata nivelului licenta la 3 ani, aceasta fiind de 3-4 ani. A fost doar o chestiune de optiune, decizia MECT fiind contestata de voci extrem de autorizate, in momentul discutarii legii privind organizarea ciclurilor de studii universitare.

Sesiuni extrem de incarcate

Efectele acestei decizii se resimt acum la nivelul studentului, care are de facut fata unor sesiuni extrem de incarcate. imi amintesc si acum propriile mele sesiuni, fiecare cu trei, patru maxim cinci examene pe linga cele citeva colocvii dinaintea sesiunii. Acum, pe durata unei luni, studentul are de trecut, la unele specializari, opt-noua examene, programate uneori si de pe o zi pe alta. Se vorbeste mereu de supraincarcarea programelor la nivelul invatamintului preuniversitar, dar niciodata la nivel universitar. Cum ramine cu ideea de calitate in aceste conditii?

Mai mult decit atit: un ciclu de licenta cu durata de 4 ani permitea un ultim semestru mai aerisit de activitati didactice, dind studentului posibilitatea de a se concentra asupra lucrarii de licenta. Ma intreb daca in noul sistem acest lucru va mai fi posibil. O astfel de lucrare va fi perceputa ca o simpla obligatie si tratata ca atare. De aici pina la plagierea altor lucrari sau realizarea unor compilatii fara nici o valoare stiintifica nu va mai fi decit un pas.

Masteratul este exclus de la vechime

Absolventii ciclului I de studii superioare care vor sa-si continue pregatirea optind pentru un masterat cunosc faptul ca, in conformitate cu o hotarire de guvern privind ciclul II de studii universitare, acesta constituie „o baza pregatitoare obligatorie pentru studiile doctorale“. Ce se intimpla insa cu absolventii de masterat care nu se inscriu la doctorat? Ei nu beneficiaza de nici o facilitate dupa 2 ani in plus de pregatire la nivel inalt. Masteratul nu este, in momentul de fata, nici macar evidentiat pe cartea de munca, spre deosebire de licenta si doctorat. Despre sporuri salariale nici nu poate fi vorba. in repetate rinduri, confederatiile sindicale din educatie au solicitat acordarea unui spor pentru absolventii de masterat. Evident ca propunerea a fost sistematic respinsa. O alta varianta ar fi echivalarea ciclului II (cel putin in cazul masteratului didactic) cu definitivarea in invatamintul preuniversitar (mai exact scutirea de examenul propriu-zis, chiar daca nu si de inspectia speciala, de care orice profesor stagiar are parte).

In plus, daca ciclul I de studii universitare absolvit la zi este asimilat stagiului de cotizare in sistemul public de pensii (fiind deci considerat vechime in munca la virsta pensionarii), nu acelasi lucru se intimpla in cazul masteratului. La articolul 38 al Legii 19 din anul 2000 se mentioneaza foarte clar ca de amintita asimilare beneficiaza orice persoana care „a urmat cursurile de zi ale invatamintului universitar, organizat potrivit legii, pe durata normala a studiilor respective, cu conditia absolvirii acestora“. Conform literei legii, masteratul este exclus de la vechime. Iar, mai nou, este vorba de 2 ani universitari. Cu alte cuvinte, este mai „avantajos“ in Romania daca te opresti la nivelul licentei.

Imi amintesc ideea unei personalitati din mediul academic romanesc care sugera, cu citiva ani in urma, ca trebuie „sa evitam supraeducarea“. imi permit sa nu fiu de acord cu aceasta idee, sau cel putin cu maniera in care a fost formulata. Ca fiecare tinar trebuie sa isi poata continua studiile pina la nivelul la care se simte capabil sa ajunga este un adevar incontestabil. Este insa inadmisibil ca, macar in sectorul bugetar, pregatirea superioara sa nu fie rasplatita pe masura.

Suspiciuni la doctorat

Problema doctoratelor este, la rindul sau, spinoasa: este foarte adevarat ca presa a semnalat nenumarate cazuri de frauda, titluri stiintifice bazate pe plagiat. Dar poate cineva sa afirme ca nu mai exista cercetare stiintifica la nivel inalt in Romania? Eu personal cunosc teze de doctorat in curs de aparitie la edituri prestigioase din Europa. Cunosc conducatori de doctorate care, prin activitatea lor, au fost si sint puncte de reper in cercetarea stiintifica europeana si mondiala. Chiar totul este rau in aceasta tara?

Iar pentru a cunoaste situatia reala a doctoratelor, iata ce prevad normele metodologice in vigoare: dupa avizul favorabil al coordonatorului stiintific, teza trebuie evaluata de o comisie formata din trei referenti (profesori, conferentiari sau cercetatori stiintifici gradul l, din care cel putin doi nu activeaza in cadrul unitatii organizatoare a studiilor doctorale). Sa admitem ca la acest nivel pot interveni interesele de grup.

Dupa sustinere insa, teza trebuie validata de o institutie afiliata MECT. Este vorba de Consiliul National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU). Din pacate, nici chiar aceasta institutie nu a scapat de suspiciuni, desi componenta ei a fost schimbata in 2005, odata cu noua lege de organizare a studiilor universitare, iar din aceasta fac parte personalitati a caror valoare umana si profesionala nu poate fi pusa la indoiala. Pentru ca un titlu de doctor sa fie conferit, se emite un ordin de ministru, in urma avizului favorabil dat de catre comisia mai sus amintita. Cum poate o institutie a statului sa emita un ordin la cel mai inalt nivel daca nu mai avem incredere in nimic si nimeni?

Masura la care comisia prezidentiala, consecventa descentralizarii, s-a gindit vizeaza desfiintarea CNATDCU in ideea responsabilizarii institutiilor organizatoare de studii doctorale. Nu cred ca o asemenea masura ar avea ca efect credibilizarea doctoratelor romanesti. Dimpotriva, as spune. Dupa opinia mea, altele sint problemele ardente ale doctoratului. Trec peste taxa de studiu, generalizata pentru studiile la distanta. Ea se impune, insa in conditiile economice actuale este foarte mare pentru Romania. Se va vedea ca tot banul va triumfa la doctorat (si ma refer strict la taxa de studii) in detrimentul excelentei in cercetare. Dar sigur ca finantarea trebuie cumva asigurata. Problema este ca reducerea studiilor doctorale la trei ani este o greseala, lucru sustinut inca din faza proiectului de lege de profesorul Andrei Marga si nu numai: „doctoratul de trei ani devine, inevitabil, doctorat minor“.

Cit despre indatoririle doctorandului in prima faza de pregatire, aspect esential in ideea unei cercetari de inalt nivel stiintific, acestea se limiteaza la sustinerea de examene si referate. Nu exista, cel putin in cazul doctoratului la fara frecventa, un numar minim de articole pe care cercetatorul ar trebui sa le publice, nu exista obligatia explicita de a participa la simpozioane, congrese sau sesiuni de comunicari. De asemenea, dupa modelul american, doctorandul ar trebui sa fie implicat in activitati didactice – cursuri, seminarii, laboratoare. Lucrul acesta nu se intimpla decit in cazul doctoratelor la zi. Mai mult decit atit: profesorii romani sint acuzati ca nu au la activ, multi dintre ei, articole stiintifice publicate. Adevarat. Sa ne uitam insa la situatia celor mai importante publicatii stiintifice romanesti – cele care apar sub egida Academiei Romane. in ciuda unor eforturi deosebite ale unor colective de redactie din care fac parte personalitati de inalta valoare intelectuala, aceste periodice sint tinute cu mare greutate in viata, eterna problema a finantarilor afectind chiar si cel mai inalt for academic al tarii.

De ce o publicatie nu este cotata ISI?

Cel mai la indemina exemplu este pentru mine cel al publicatiei Revue Roumaine de Linguistique: numarul sau din 2000 a aparut in 2003, numarul din 2003 a aparut in 2005, iar numarul din 2005 a aparut pe la mijlocul anului 2006. Si este vorba de o publicatie care de-a lungul anilor a consacrat nume mari ale lingvisticii mondiale. Pentru a fi cotata ISI, o publicatie stiintifica trebuie sa respecte data aparitiei declarata pe coperta. in conditiile unor asemenea decalaje, cand va putea o astfel de publicatie sa beneficieze de recunoasterea internationala pe care o merita din plin?

Sint lucruri care fie nu se spun, fie sint trecute in plan secundar, atentia fiind artificial deplasata de la starea materiala jalnica a cercetarii romanesti, la pretinsa pasivitate a cercetatorului roman.

Aceste ginduri nu sunt izvorite dintr-un negativism steril. Departe de mine sa fiu refractar la schimbare daca aceasta duce la modernizare. Dar de aproape 18 ani educatia in Romania se afla in zodia schimbarii. Ar fi ideal ca raportul care a stat la baza acestor rinduri, ca si pachetul de legi actualmente in dezbatere sa marcheze o normalizare, in sensul unei stabilizari macar relative a sistemului. Pentru ca intr-o atmosfera de neincredere si suspiciune nu se mai poate lucra.

ENGLISH ABSTRACT

Education. Liviu Calburean takes a close look at the way masters degrees and PhDs are granted and finds fault with the university system.

Articolul a fost publicat in OBSERVATOR CULTURAL - saptamanal de informatie si analiza culturala, nr. 133 (390) - 20-26 septembrie 2007, rubrica INVATAMANT.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18496&xrubrica=INVATAMINT&return=sumar

http://www.observatorcultural.ro/

SI MIE IMI PASA DE SOARTA EDUCATIEI IN ROMANIA

Am parcurs Raportul „Romania educatiei, Romania cercetarii“, elaborat de Comisia prezidentiala pentru analiza si elaborarea politicilor din domeniile educatiei si cercetarii, dar si noul pachet legislativ din domeniul educatiei, cu preocuparea fireasca a pedagogului si cercetatorului, caruia nu-i poate fi indiferenta soarta unui sistem in care s-a format si pe care incearca sa-l serveasca, dindu-si masura valorii sale umane si a capacitatilor sale intelectuale. Ma declar alaturi sufleteste de acest sistem la fel cum, vorba lui Gabriel Liiceanu, esti aproape de o fiinta draga, care este in suferinta si pentru salvarea careia ai face orice.

Documentul elaborat de Comisia prezidentiala face o radiografie a tuturor etapelor educatiei, de la cea timpurie pina la nivelul masteratelor si al doctoratelor. Se prezinta statu- quo-ul fiecarui nivel si solutiile care, in viziunea comisiei, ar duce la revigorarea sistemului. Nu pot sa nu remarc faptul ca la elaborarea documentului au participat doar cadre didactice universitare, dar nu si specialisti in educatia timpurie, profesori din invatamintul preuniversitar (gimnazial sau liceal). Cum poti elabora planuri pe termen lung fara a consulta principalii actori implicati in acest proces?

Raportul seamana mai degraba cu un plan managerial pe termen mediu si lung, care ocoleste detalii esentiale legate in primul rind de sursele de finantare. Un singur exemplu: deschiderea acelui cont in care statul, ca prim contribuabil, ar trebui sa depuna 500 de euro mi se pare o idee demagogica. Companiile de asigurari au produse specifice tocmai cu scopul investitiei in educatie. Nici nu vreau sa ma gindesc la reactia analistilor economici daca o asemenea decizie ar fi luata. Dar sa admitem, spre binele copiilor, ca o asemenea decizie s-ar lua. Iata insa continuarea: acest depozit ar urma „sa fie alimentat anual de catre parintii copilului sau alte persoane fizice interesate in limita a 500 de euro anual, suma care devine deductibila din impozitul pe venit“. Obligatoriu? Daca da, sa ne gindim la posibilitatile materiale ale celor ce traiesc in mediul rural si sa ne intrebam daca un asemenea plan are legatura cu realitatea…

Cele patru probleme fundamentale ale invatamintului nostru ar fi urmatoarele: este ineficient, nerelevant, inechitabil si de slaba calitate.

Elevii de valoare medie, masura eficacitatii unui sistem

Se invoca faptul ca performantele olimpicilor romani sint o picatura de lumina intr-un ocean de intuneric. Daca ei ar fi o aparitie meteorica, atunci catalogarea reusitelor acestora drept „prea putin relevante pentru sistem“ s-ar justifica. Dar stim bine ca asemenea performante se obtin anual. Este foarte clar ca nucleul dur al celor scolarizati este reprezentat de catre elevii de valoare medie. Ei dau masura eficacitatii unui sistem. De unde a pornit insa, cu ani in urma, ideea constituirii acelor clase de elita inca de la nivelul gimnaziului, daca nu cumva mai devreme? Nu de la autoritati? Personal, cred in solutia colectivelor eterogene, in care cei de valoare mai scazuta sint motivati sa munceasca mai mult spre a recupera macar partial decalajele valorice. Dar stiu ca, desi am argumente, este o idee contestabila si prefer sa ma opresc. La polul opus se situeaza elevii integrati, adica acei copii ajutati sa treaca peste obstacolele generate de un handicap fizic sau psihic si sa se incadreze intr-un colectiv, fara a fi directionati, in masura posibilului, catre invatamintul special. Doar ca aceasta integrare s-a facut, in unele cazuri, fara a se tine cont de particularitatile fiecarui caz in parte. S-a ajuns astfel ca elevi cu probleme comportamentale grave sa impiedice, in mod constant, buna desfasurare a actului educational. Si olimpicii si elevii integrati sint insa realitati ale sistemului, nefiind nicidecum adevarat ca nu il caracterizeaza.

Autorii documentului propun generalizarea unui invatamant obligatoriu de 10 ani, incepind cu clasa pregatitoare si terminind cu clasa a noua, care ar urma sa fie adusa la scoala generala. Sistemul poate fi, in ultima instanta, acceptat, desi ar bulversa, cel putin la inceput, elevi, profesori, parinti. Priviti rezultatele unui sondaj de opinie initiat de Federatia Educatiei Nationale: cel putin trei sferturi din profesori nu sustin acest sistem. Se va invoca din nou, ca de obicei, rezistenta la schimbare. Revin totusi la o idee sustinuta la inceputul materialului: poti desconsidera total opinia celor care lucreaza, in unele cazuri, de o viata, in educatie? Daca profesorii sint doar o masa de manevra, atunci o asemenea masura se poate lua fara probleme. Fara indoiala ca si acestia din urma sint responsabili de acest tratament ingrat. Sint de acord cu ideea ca vocea corpului profesoral se face auzita mai ales cind vine vorba de revendicari salariale. Sint insa convins ca dascalii au, in ansamblu, intentii bune cu privire la sistem si ca s-au legat sufleteste de el pentru toata viata. Fara indoiala ca sint si exceptii. Dar nu ma pot abtine sa remarc faptul ca in ultimii ani asistam la un proces conjugat de discreditare a oamenilor de la catedra. Astfel imi explic reprosul ca profesorii au incetat, in ultima vreme, sa reprezinte modele de conduita morala si probitate profesionala. Este, insa, adevarat ca sta in puterea dascalilor sa se manifeste ca o forta, sa redobindeasca acel prestigiu social atit de afectat in ultimii ani. Frica ar trebui sa faca loc actiunii responsabile!

De ce sa se renunte la testarea nationala?

Ceea ce este insa, din punctul meu de vedere, inacceptabil este propunerea de renuntare la testarea nationala de la finele gimnaziului. Aceasta este considerata inutila si se propune inlocuirea ei cu un examen de certificare – si nu de selectie – la sfirsitul celor 10 ani de invatamint obligatoriu. Ca examenul ar fi sustinut ceva mai tirziu decit testarea nationala actuala nu este o problema. in viziunea mea, cea mai mare problema a invatamintului preuniversitar este lipsa de uniformitate: uniformitate de exigenta, de calitate, dar si de oportunitati (aceasta din urma se refera, desigur, la situatia educatiei in mediul rural).

Daca trecerea de la gimnaziu la liceu s-ar face exclusiv pe baza mediilor din anii de gimaziu, deci fara sa existe concurenta directa, am trece de la o anomalie la alta. Am avut ocazia sa constat cum se face evaluarea in cazul citorva elevi din mediul rural, ce acoperire au rezultatele lor in competente… Nu putem generaliza, dar, intr-o atare situatie, in marile colegii nationale s-ar regasi elevi care nu ar face fata exigentelor, dar care ar priva astfel colegi care provin din scoli unde, pentru note mari, trebuie muncit mai mult. Nici macar tezele cu subiect unic nu cred ca sint relevante, cita vreme elevii ramin in scolile unde invata, supravegheati de propriii profesori si nu sustin proba in centre de examinare.

Aceeasi lipsa de uniformitate impune, dupa opinia mea, introducerea grabnica a bacalaureatului pe nivele de dificultate. in conditiile in care admiterea la facultate se face pe baza de dosar, doar cei care promoveaza un bacalaureat de tip A ar trebui sa se poata inscrie la studii de lunga durata. Si in acest caz este necesara existenta unor centre de examinare judetene, pentru eliminarea suspiciunilor de orice natura. Daca acest lucru nu se va intimpla, nivelul studentilor va scadea ingrijorator in contextul renuntarii la concursurile de admitere.

Anularea prestigiului cadrelor didactice

Trec acum la cea mai dureroasa problema: cea a resurselor umane, a cadrelor didactice. Nu vreau sa folosesc cuvinte mari, dar in ultimii 17 ani a avut loc o adevarata campanie de discreditare, chiar deprofesionalizare a acestor oameni. Cind nu a fost vorba de perfectionare, a fost vorba de lipsa activitatilor extrascolare si extracurriculare. Cind nu s-a vorbit de drepturile incalcate ale copilului (ca si cum tot corpul profesoral s-ar face vinovat de asemenea incalcari), s-au adus in discutie problemele psihice ale celor de la catedra. Iar daca despre dascalii nepregatiti s-a spus ca inca dicteaza la ore, ceilalti sint acuzati ca practica evaziunea fiscala prin meditatii. Orice, absolut orice efort de diminuare pina la aneantizarea prestigiului social al cadrelor didactice. Si tare ma tem ca, tacit, aceasta a fost politica nationala. Nu este de mirare ca perceptia publica a acestei categorii profesionale este dezastruoasa. Mi-am propus sa nu discut problematica salariala, intrucit cunosc faptul, punctat si de Comisia Miclea in raportul sau, ca vocea profesorului s-a auzit doar cind a fost vorba de revendicari salariale. Desi ideea arata ingratitudine, totusi nu o voi dezvolta.

Conform perceptiei publice, profesorii lucreaza prea putin pentru nivelul salariului. Petrec in medie 3-4 ore la scoala, au cel mai consistent concediu dintre toate categoriile profesionale. Ma intreb daca aceste „facilitati“ au fost inventate in Romania…

Se invoca mereu norma didactica si marirea ei. Foarte bine. Insa nimeni, absolut nimeni nu s-a gindit la adaugarea unor ore de consultatie la cele 16-18 de predare. Cit de folositor ar fi ca profesorul sa poata discuta cu fiecare elev in parte si sa-i cunoasca indeaproape plusurile si minusurile. Aceasta ar fi o investitie in calitate. Ar redimensiona probabil educatia paralela si s-ar adresa tuturor. Desigur, insa, ca o asemenea initiativa ar presupune investitii in baza materiala, in infrastructura scolara. Se stie insa bine ca atitudinea autoritatilor a favorizat mai degraba cantitatea decit calitatea. Sa ne amintim de decizia Ministerului din perioada 2001-2004 de a renunta la predarea pe grupe a limbilor straine (cu exceptia claselor cu predare bilingva sau intensiva). Este mai mult decit evidenta optiunea pentru educatia en gros si nu en détail. O initiativa precum cea de mai sus ar fi, in opinia mea, salutara.

Perfectionarea profesorilor. Este o alta tema reluata cu ocazia oricarei dezbateri pe tema educatiei. O problema reala. Numai ca intotdeauna cind aceasta problema revine in actualitate se face trimitere la initierea in domeniul IT si cam atit. Nimeni nu contesta necesitatea absoluta a unei asemenea initieri. De aici, insa, pana la transpunerea ideii in practica este cale lunga.

In cadrul formarii initiale si continue a cadrelor didactice, altceva este, dupa opinia mea, vital – raportarea la elev. Raportul Comisiei prezidentiale, dar si actualele proiecte legislative in domeniul educatiei nu ating decit tangential acest aspect. Elevul de azi nu mai este cel de acum 20 de ani. Ce inseamna azi un elev bun? Este acel tinar care nu se multumeste cu ceea ce primeste si isi arata curiozitatea intrebind. Un profesor bun trebuie sa fie capabil de a raspunde oricaror asemenea provocari. Indiscutabil, doar astfel el se poate impune. Ar trebui inceput cu pregatirea pedagogica initiala a dascalului. Aceasta este funciarmente de natura teoretica. Si acum imi amintesc pasajele din cursurile de pedagogie consacrate ADN-ului si ARN-ului… S-a intrebat cineva cum decurge practica pedagogica in anumite institutii de invatamint superior? Sau de ce atitudine are parte un tinar profesor stagiar la inspectiile in vederea obtinerii definitivatului? Nu de putine ori se confrunta cu un zid de intoleranta si cu o atitudine pe alocuri refractara din partea colegilor de breasla. Nu te nasti profesor, ci devii zilnic, iar stingaciile inerente oricarui inceput de drum ar fi mult mai usor de depasit daca fiecare din dascali si-ar aminti ca a trecut, la rindul sau, prin perioada de ucenicie.

Unde si cum se va da titularizarea?

Doua cuvinte si despre examenul de titularizare: se vorbeste din ce in ce mai des despre necesitatea descentralizarii sistemului. Necesitate discutabila dupa opinia mea. Problemele reale ale educatiei in Romania anului 2007 sint legate de subfinantare si nu de necesitatea descentralizarii. Pina la urma, nu trebuie negata necesitatea schimbarii, a reformarii sistemului in ideea administrarii fondurilor la nivel local, acolo unde problemele scolii sint mai bine cunoscute si pot fi mai usor gestionate. Nici ideea unei titularizari descentralizate nu trebuie negata din start.

Ceva asemanator s-a incercat prin 1997. S-a renuntat rapid la initiativa din pricina numeroaselor nereguli aparute. Trebuie tinut cont de faptul ca atunci concursul a fost organizat de inspectorate si au aparut probleme. Ce va fi atunci cind acelasi concurs va fi organizat de fiecare unitate de invatamint in parte? Mai exact, nu atit problema organizarii trebuie pusa, cit aceea a evaluarii candidatiilor. Daca aceasta se va face la nivel local, suspiciunile nu vor conteni. Am auzit reprezentanti ai autoritatilor sustinind ca acest sistem de titularizare este perimat. Ma intreb daca era mai bun cel al repartitiilor de dinainte de 1990. Sau titularizarea pe dosar din 1990… Pentru Dumnezeu, ce este rau in a inlatura orice unda de suspiciune prin evaluarea lucrarilor sigilate intr-un centru universitar, altul decit cel in care a fost organizat concursul?

Nu-mi fac prea multe iluzii. Stiu ca acest punct de vedere nu va fi luat in seama. Dar nu pot sa nu remarc faptul ca, in acest fel, riscam sa transformam institutiile de invatamint preuniversitar in S.R.L.-uri. Oricine pote consulta dosarele nepotismului din universitatile romanesti, de pe site-ul http://www.forum-academic. com si sunt absolut sigur ca neregularitati precum cele semnalate acolo vor curge si la nivel preuniversitar in urma titularizarii descentralizate. Vom trai si vom vedea. Mi-as dori sincer ca realitatea sa infirme aceste idei pesimiste.

Ca invatamintul preuniversitar este in criza este un mare adevar. Cine poate insa garanta ca modelele aduse in aceste zile in dezbatere publica (oare una reala?) sunt cele viabile? S-a uitat complet in aceasta vara de existenta Institutului pentru Stiintele Educatiei. Oare nu am avea nevoie de un sfat al inteleptilor intr-un domeniu cu impact public atit de larg?

Liviu Calburean este doctor in filologie, profesor de franceza in Brasov.

ENGLISH ABSTRACT

Education. The Observer publishes a summary of the Romanian Academic Society’s report on education. The report is part of the Education for Europe project. Liviu Calburean comments on the report’s relevance to the project’s goal, “A Competitive Education for a Competitive Society.”

Articolul a fost publicat in OBSERVATOR CULTURAL - saptamanal de informatie si analiza culturala, nr. 130 (387) - 30 august - 5 septembrie 2007.

http://www.observatorcultural.ro/

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18370&xrubrica=INVATAMINT&return=arhiva&xnrrevista=387

ADIEU, BZN

As vrea sa fie o gluma. Din pacate, nu este. Trupa a sustinut ultimul sau concert in seara zilei de sambata, 16 iunie, DUPA O ACTIVITATE NEINTRERUPTA DE APROAPE 42 DE ANI!!Constat cu regret ca nimeni nu a pomenit macar in Romania de acest eveniment trist din viata celor ce iubesc muzica adevarata. « Adieu, BZN » este titlul ultimului album al unei trupe care mi-a incantat copilaria, intr-o perioada in care sa asculti muzica straina era un lux. Din pacate, cei care isi amintesc de BZN se gandesc doar la Blue Eyes. Trupa are sute de alte piese minunate. Nu va spun nimic titluri precum Summertime, The Sailorman Song, Yo Te Amo, Carolina (ascultam piesa cu emotie in noaptea de 22-23 decembrie 1989, asteptand informatii despre asediul la care era supusa Casa Radio), Waltzing Matilda, La Saison française?
Sau piese mai noi precum Poor Old Joe sau Santa Maria Bay - o piesa EXCEPTIONALA? Daca nu, va invit sa le descoperiti si sufletul va va fi incantat.
Nu am nicio indoiala: aceste piese nu se vor pierde niciodata si vor fi mereu refugiu pentru cei care, satui de valtoarea unei vieti cotidiene meschine, vor dori sa se regaseasca. Sa spunem deci VIVAT BZN!
P.S. Pentru ca as dori ca aceste randuri sa nu ramana doar regrete sterile, va ofer din inima link-ul de mai jos. Sunt ultimele minute ale unei cariere artistice de aproape 42 de ani: http://www.youtube.com/watch?v=PZjaflIS_BI

(Articol publicat pe www.taifas.ro)

Tineretea in slujba unei batraneti decente

Am incercat sa meditez la sensurile profunde ale unui clip publicitar mai vechi care ne pune in garda asupra responsabilitatii fiecaruia dintre noi fata de perioada mai putin “ productiva ” a vietii – varsta a treia. Tineretea este considerata perioada cind “ai timp, dar nu ai bani”, in timp ce maturitatea este “varsta la care ai bani, dar nu ai timp”. Vine apoi momentul cand, “ eliberat ” de constrangerile vietii active, iti regasesti pacea sufleteasca, in mijlocul unei familii in care dragostea si intelegerea te vor ajuta sa iesi cu demnitate de pe scena vietii. Este momentul in care poti avea si timp si bani, culegand roadele catorva zeci de ani de viata profesionala zbuciumata.Mesajul clipurilor publicitare de acest tip este mai mult decat limpede : unica solutie pentru o varsta a treia linistita o reprezinta evident asigurarile de viata si contributia la fonduri de pensii administrate privat.“Este o iluzoriu sa consideri ca toate frustrarile tineretii isi vor gasi alinarea in toamna vietii”, ar putea afirma scepticii, aducand ca argument forte precaritatea conditiei fizice, slabiciunile acestei “ carcase tradatoare ” care este trupul. Departe de a fi adevarat, tinind cont de marginalizarea tacita, dar sistematica, la care acesti oameni sunt supusi. In ultima vreme, se acrediteaza din ce in ce mai des ideea dezechilibrului dintre numarului contribuabililor si cel al pensionarilor. Culmea ingratitudinii, daca tinem cont ca intr-un trecut mai apropiat sau mai indepartat, actualii “ asistati ” au contribuit disciplinati la “ consolidarea ” bugetului de stat. Pentru ca, nu-i asa, tot ce conteaza sunt dezechilibrele actuale din sistemul public de pensii…Cred ca aici trebuie puse bazele discutiei privind necesitatea absoluta de a ne asigura singuri viitorul. Un consultant de asigurari ar spune ca tine de o “ normalitate occidentala ” ca fiecare dintre noi sa opteze pentru o asigurare de viata si / sau sa cotizeze la un fond privat de pensii. Nimic mai adevarat. Se poate insa demonstra usor ca aceasta tendinta este departe de a fi generala chiar si in lumea europeana spre care tindem. Aduc in sprijinul acestei afirmatii un excelent eseu avand ca tema “ povara ” varstei a treia – La vieillesse, aparut in anul 1970 la editura Gallimard – apartinind scriitoarei franceze Simone de Beauvoir (cea care, promovand idei precum feminismul si schimbarea opticii fata de cei ce ajung la apusul vietii, a reprezentat latura “ practica ”, angajata a existentialismului).Extem de actual, chiar si la peste 35 de ani de la aparitie, acest eseu ar trebui sa se afle pe masa de lucru a tuturor celor care se ocupa de politici sociale. Intr-o societate in care, “batran si sarac reprezinta un pleonasm”, masurile de protectie in beneficiul celor varstnici vor fi mereu insuficiente. Astfel ca solutia alternativa este implicarea familiei. In comunitati rurale traditionale, omul in floarea varstei stie ca, ajuns la batrinete, se va bucura de acelasi tratament pe care il aplica in prezent parintilor sai. De unde aceasta atitudine ? Simone de Beauvoir citeaza un basm al fratilor Grimm, in care un taran nu accepta prezenta la masa, in mijlocul familiei, a parintelui sau, preferand sa-l hraneasca separat. Intr-o zi, omul nostru isi surprinde propriul fiu pregatind locul unde va fi el insusi izolat cind va ambatrini. Socul provoaca schimbarea : decanul de varsta al familiei isi regaseste locul, la masa, intre “ ai sai ”.Simple povesti ! vor spune multi dintre noi. Care trebuie totusi sa recunoasca o realitate dureroasa : insingurarea, lipsa contactului cu semenii, peste care se adauga mizeria materiala, ii doboara pe cei mai in varsta dintre noi cel putin la fel de rapid, daca nu mai rapid decat problemele de sanatate, pe zi ce trece mai acute. Ne amintim de parinti si bunici cind avem probleme sentimentale sau, culmea, materiale, cand vrem ca mostenirea sa ne favorizeze. Ne luam angajamentul ca ii vom ingriji. In realitate, le grabim, fie si tacit, sfarsitul.Este, nu-i asa, un subiect care momentan nu ne priveste. Ne va privi odata, dar deocamdata ziua de maine, locul de munca sau pretul gigacaloriei se afla pe agenda preocuparilor noastre zilnice.Sa lasam ipocrizia la o parte ! A nu accepta problemele varstnicilor inseamna a nu accepta, in integralitatea ei, insasi conditia noastra umana. Iar conceptiile traditionale, la care facea referire eseul mai sus amintit, ar trebui sa ramana actuale. Ar trebui…Problemele actuale ale bunicilor si strabunicilor nostri vor fi mai tarziu problemele noastre. Experienta ultimilor ani ne invata ca in aceasta lume in care totul se vinde si se cumpara, doar noi ne putem pune la adapost propriul nostru viitor. De aceea, in acord cu acel clip publicitar, suntem aproape condamnati sa recunoastem : cea mai la indemina si de perspectiva solutie pentru fiecare dintre noi (nu cumva singura ?) o reprezinta asigurarile de viata si pensiile private.

(Articol publicat in cotidianul "Gazeta de Transilvania" Brasov si pe www.taifas.ro)

Limitele libertăţii individuale într-o societate liberă

Primul lucru la care mă gândesc este Declaraţia Drepturilor Omului, "emanaţie" a Revoluţiei Franceze. In spiritul acesteia, libertatea mea încetează acolo unde este afectată libertatea ta. Fiecare din noi invocă acest principiu din postura victimei : mi-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare sau asociere, dreptul la muncă etc. Mă întreb însă câţi dintre noi se gândesc la drepturile şi libertăţile celuilalt. Invocăm mereu capra vecinului, dar avem serioase reţineri când vine vorba să o salvăm de la moarte.
S-a discutat mult în ultima vreme pe marginea atitudinii segregaţioniste la adresa unor elevi bolnavi de SIDA. Dezbateri televizate sau articole de presă, toate au susţinut, cel puţin în aparenţă, cauza acestor copii. Concluziile ? Aceleasi ca mai de fiecare dată : cele optimiste invocă "problemele de comunicare" iar cele pesimiste "mentalităţile învechite ale românilor". Lipsa de interes, imobilismul îşi găsesc mereu un argument comod în aceste mentalităţi, uitându-se ca orice schimbare este în noi şi că primul pas ar trebuie să fie dorinţa reală de a schimba ceva. Şi asta la nivelul fiecărui individ, ca o datorie faţă de propria conştiinţă. Dar are loc această schimbare ? Căţi dintre noi au luat cu adevărat in serios acel clip publicitar in care un puşti cu ochi iscoditori este eroul unui simultan de şah, deşi este imobilizat intr-un scaun cu rotile ? Obsesia aparenţei ne face să-l judecăm pe acel puşti doar prin prisma fragilităţii sale fizice.
Egalitatea şanselor riscă astfel să rămână astfel un "construct teoretic" la care apelăm eventual când vine vorba de "îndeplinirea acquis-ului comunitar". Când însă ne aflăm faţă în faţă cu băieţelul din acel spot publicitar, avem eventual puterea de a-l compătimi… Cât despre drumul său prin viaţă, este problema lui şi a familiei sale ! Iar dacă acest drum nu se va intersecta niciodată cu al nostru, este cu atât mai bine pentru noi toţi… De câtă libertate se va bucura, aşa stând lucrurile, micuţul şahist ?
De nenumărate ori am auzit voci care deplangeau grija specială de care se bucură persoanele aflate în situaţia sa : "S-a făcut destul pentru handicapaţi. Acum este timpul să ne îndreptăm atenţia asupra tinerilor supradotaţi". Mă întreb ce atitudine ar trebui să abordăm faţă de tinerii care, supradotaţi fiind, au, în acelaşi timp, un restant de natură fizică. Ei cum ar trebui trataţi ? Ca handicapaţi pentru care s-a făcut destul ? Sau ca tineri supradotaţi pentru care nu s-a făcut mai nimic ?
In anul european al persoanelor cu handicap, reforma a făcut să apară o nouă sintagmă – persoane cu dizabilităţi – ca variantă a celei consacrate până acum, sau, cine stie ?, ca formulă alternativă pentru aceasta. Preocupare pentru înnoire există aşadar, chiar daca innoirea este doar de natură terminologică…
Căci astfel privite lucrurile, idei precum (re)integrarea socială si profesională sau egalitatea sanselor nu sunt in această situaţie decât simple lozinci !

(Extras din cotidianul "Gazeta de Transilvania" Brasov)

Bine ati venit !

Sa fac o prezentare oficiala, bazata pe date biografice, diplome sau titluri stiintifice nu ar atrage pe nimeni. Incerc sa descopar ideea de blog, sa ma obisnuiesc cu acest exercitiu de comunicare, pe care mi-l doresc sincer si deschis. Va ofer pentru moment cateva luari de pozitie publice in speranta unui feedback obiectiv. Va multumesc anticipat !