Proiectul Legii educaţiei, unul dintre actele normative pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului, suscită încă nenumărate discuţii. Las la o parte inadvertenţele dintre varianta publicată pe site-ul forului legislativ şi cea existentă pe pagina Guvernului. Culmea ironiei: cine accesează linkul „Legea Educaţiei – forma transmisă de iniţiator“ (www.gov.ro /upload/ articles/106607/legea-educatiei-nationale.pdf) va da peste „Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice“. La o căutare atentă poate fi găsită, tot pe pagina Executivului: www.gov.ro/upload/ articles/106509/legea-educatiei-nationale.pdf. Surpriză însă: acest din urmă proiect conţine 353 de articole, varianta publicată în luna august de MECI are 325 de articole (www.edu.ro/ index.php/articles/12657), iar cea existentă pe pagina Senatului (www.senat.ro/pagini/asumare/Legea%20educatiei-nationale.pdf) numără 336 de articole. Aceste diferenţe arată clar lipsă de seriozitate şi aş spune chiar de respect faţă de opinia publică. Autorităţile statului par a pleca de la premisa că nimeni nu citeşte, nimeni nu se informează, că legătura lor cu societatea civilă este una pur teoretică, şi nu una reală.
În cele ce urmează, mă voi referi pe scurt la cîteva dintre temele cele mai dezbătute, odată cu discuţiile publice, pe marginea Legii educaţiei. Într-o emisiune a postului de televiziune Realitatea TV, premierul Emil Boc afirma: „Actualul sistem educaţional, clădit doar pe acumulare de informaţii, şi nu pe formare, pe competenţe, nu mai poate rezista. [...] Astăzi, sistemul este axat pe acumularea de informaţii, îi băgăm cu pîlnia în cap la elev informaţii...[...] Îl chemăm a doua zi la şcoală, îl punem să reproducă, informaţiile nu sînt legate între ele, nu se formează competenţe pentru a se descurca în viaţă sau pentru a face faţă [...]“. Ca argument, domnul prim-ministru foloseşte rezultatele de la evaluările internaţionale, respectiv de la Testul Pisa (argument preluat, evident, din documentele Comisiei Prezidenţiale, în fruntea căreia se află profesorul Mircea Miclea). Dihotomia conţinutist vs. curricular nu este nouă cînd vine vorba de elaborarea programelor şcolare. Viziunea curriculară este cea centrată pe competenţe, pe abilităţile care trebuie dezvoltate la elev, pe modificările comportamentale care trebuie să aibă loc la finele fiecărei secvenţe a instruirii. Cu alte cuvinte, este important nu ceea ce ştii, ci doar ceea ce poţi face cu tot ceea ce ştii.
Această viziune, în aparenţă extrem de generoasă, are punctele ei slabe. Nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva cunoştinţele creează competenţe şi nicidecum invers. Problema care trebuie discutată este în ce măsură aceste competenţe sînt articulate de o manieră inter şi transdisciplinară, în ce măsură ceea ce înveţi poate fi reactivat şi folosit oricînd în viaţă.
Spre a ilustra cele susţinute anterior, v-aş supune atenţiei un exemplu din didactica limbilor moderne, exemplu ce îmi este la îndemînă: elevul trebuie să fie capabil să aibă o reacţie verbală în diverse circumstanţe ale vieţii cotidiene, fiind mult mai important să ai capacitatea de a cere şi furniza informaţii decît, de exemplu, să cunoşti conjugarea unui verb. Este, deci, un demers intuitiv, care are însă dezavantajele sale. Neabordarea sistematică a fenomenului de limbă duce la o valorificare cît se poate de relativă a ceea ce înveţi. Neştiind să conjugi, nu vei avea niciodată posibilitatea autocontrolului. Învăţarea intuitivă poate ajuta anumite categorii de elevi, dar este, în opinia mea, un demers care nivelează în jos. Dar aceasta este o altă discuţie despre elitele şi elevii care se află sub medie, discuţie care nu face obiectul acestor rînduri.
Sursa problemelor este, după mine, alta. Cine se preocupă astăzi de o abordare sistematică a fenomenului educaţional? Se întreabă cineva dacă, din punctul de vedere al exigenţelor, în evaluarea de zi cu zi, nu există neapărat uniformitate, ci doar acel minimum de obiectivitate care să poată da greutate rezultatelor şcolare de zi cu zi? Se uită cineva la diferenţele uriaşe dintre rezultatele obţinute într-un colegiu naţional şi cele obţinute într-un liceu industrial? Cu toate acestea, diplomele au aceeaşi greutate.
Se vorbeşte de curricula aerisită, de eliminarea anumitor ore, chiar a anumitor discipline. De fapt, problema este alta. Nimeni nu ia în considerare modul în care este gestionat timpul elevului. Am consultat orarul unui elev de clasa a IV-a din Germania. Pare greu de crezut, dar am numărat 28 de ore. Planurile-cadru de la noi propun 20 de ore pentru ciclul primar. Nu susţin o adoptare ad litteram a modelului german. Dar nu pot să nu remarc existenţa în orar a trei ore de educaţie fizică, obligatorii, deci în trunchiul comun, dintre care una la bazin, împreună cu un profesor de specialitate.
Ia cineva în calcul curba de efort a elevului? Poţi da acelaşi randament, pentru ore multe şi grele, vinerea ca şi lunea? A studiat cineva modelul aplicat pe scară largă în Franţa, care plasează una din cele două zile libere din săptămînă miercurea, şi nu sîmbăta? Sau modul în care sînt repartizate vacanţele într-un an şcolar (după o lună de şcoală, o săptămînă de vacanţă)? Aici ar fi benefic rolul psihologilor şcolari. Dar ne interesează cu adevărat dozarea efortului elevilor? Sau mai degrabă economia în alocările bugetare?
Un material anterior a suscitat vii discuţii pro şi contra. Se referea la posibila eliminare a sporului de doctorat. Argumentele celor care susţin această iniţiativă se referă la scăderea prestigiului şcolii doctorale româneşti, la calitatea precară a cercetării din ţara noastră, care, din păcate, se bazează mult prea des în ultima vreme pe plagiat şi pastişă. Foarte adevărat. Dar, în locul regulamentelor sofisticate de organizare a acestor şcoli, o singură măsură ar fi fost de ajuns: condiţia ca fiecare unitate organizatoare de doctorate să aibă o experienţă în învăţămîntul superior şi cercetare de cîteva zeci de ani şi/sau recunoaşterea calităţii cercetării, pe plan mondial. Astfel am fi stopat explozia de doctorate şi ne-am fi concentrat asupra calităţii. Se doreşte, însă, cu adevărat aşa ceva? Este mult mai simplu să loveşti in corpore în cercetătorii români, privîndu-i şi de ultima recunoaştere a efortului lor intelectual, respectiv acest mizer spor de 15%.
În final, dar nu în ultimul rînd, mi s-a părut şocantă argumentaţia domnului Boc privind plasarea personalului din Educaţie pe o treaptă de salarizare inferioară altor categorii profesionale: „S-a judecat în sensul că pentru anumite categorii sociale cum sînt poliţiştii, ei nu mai pot presta o altă activitate. Ei nu mai pot să aibă a doua slujbă, nu pot avea a doua normă, nu pot fi acţionari la o societate comercială, nimic. Un profesor poate avea şi meditaţii, poate avea şi a doua slujbă...“. Pentru a-mi sprijini argumentaţia iată un pasaj din Legea educaţiei pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea: „Activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de învăţare, de instruire practică şi de evaluare, conform planurilor-cadru de învăţămînt; b) activităţi de pregătire metodico-ştiinţifică; c) activităţi de educaţie, complementare procesului de învăţămînt“.
Evident că şi aici vor apărea opinii contrare. Dar să afirmăm că odată cu procesul de reformă, trebuie oprit fenomenul educaţiei paralele, că pentru a cîştiga mai bine trebuie să muncim mai mult şi, în acelaşi timp, să ne fie servită aceeaşi placă referitoare la ziua de lucru a unui cadru didactic, care nu înseamnă decît trei-patru ore, este deja revoltător.
Cum spuneam şi cu alte ocazii, nota de plată a atitudinii noastre de acum va fi viitorul. Iar modul de a trata acest domeniu atît de sensibil la calitate lasă şi va lăsa şi în următorii ani de dorit. Astăzi merge şi aşa. Dar mîine?
În cele ce urmează, mă voi referi pe scurt la cîteva dintre temele cele mai dezbătute, odată cu discuţiile publice, pe marginea Legii educaţiei. Într-o emisiune a postului de televiziune Realitatea TV, premierul Emil Boc afirma: „Actualul sistem educaţional, clădit doar pe acumulare de informaţii, şi nu pe formare, pe competenţe, nu mai poate rezista. [...] Astăzi, sistemul este axat pe acumularea de informaţii, îi băgăm cu pîlnia în cap la elev informaţii...[...] Îl chemăm a doua zi la şcoală, îl punem să reproducă, informaţiile nu sînt legate între ele, nu se formează competenţe pentru a se descurca în viaţă sau pentru a face faţă [...]“. Ca argument, domnul prim-ministru foloseşte rezultatele de la evaluările internaţionale, respectiv de la Testul Pisa (argument preluat, evident, din documentele Comisiei Prezidenţiale, în fruntea căreia se află profesorul Mircea Miclea). Dihotomia conţinutist vs. curricular nu este nouă cînd vine vorba de elaborarea programelor şcolare. Viziunea curriculară este cea centrată pe competenţe, pe abilităţile care trebuie dezvoltate la elev, pe modificările comportamentale care trebuie să aibă loc la finele fiecărei secvenţe a instruirii. Cu alte cuvinte, este important nu ceea ce ştii, ci doar ceea ce poţi face cu tot ceea ce ştii.
Această viziune, în aparenţă extrem de generoasă, are punctele ei slabe. Nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva cunoştinţele creează competenţe şi nicidecum invers. Problema care trebuie discutată este în ce măsură aceste competenţe sînt articulate de o manieră inter şi transdisciplinară, în ce măsură ceea ce înveţi poate fi reactivat şi folosit oricînd în viaţă.
Spre a ilustra cele susţinute anterior, v-aş supune atenţiei un exemplu din didactica limbilor moderne, exemplu ce îmi este la îndemînă: elevul trebuie să fie capabil să aibă o reacţie verbală în diverse circumstanţe ale vieţii cotidiene, fiind mult mai important să ai capacitatea de a cere şi furniza informaţii decît, de exemplu, să cunoşti conjugarea unui verb. Este, deci, un demers intuitiv, care are însă dezavantajele sale. Neabordarea sistematică a fenomenului de limbă duce la o valorificare cît se poate de relativă a ceea ce înveţi. Neştiind să conjugi, nu vei avea niciodată posibilitatea autocontrolului. Învăţarea intuitivă poate ajuta anumite categorii de elevi, dar este, în opinia mea, un demers care nivelează în jos. Dar aceasta este o altă discuţie despre elitele şi elevii care se află sub medie, discuţie care nu face obiectul acestor rînduri.
Sursa problemelor este, după mine, alta. Cine se preocupă astăzi de o abordare sistematică a fenomenului educaţional? Se întreabă cineva dacă, din punctul de vedere al exigenţelor, în evaluarea de zi cu zi, nu există neapărat uniformitate, ci doar acel minimum de obiectivitate care să poată da greutate rezultatelor şcolare de zi cu zi? Se uită cineva la diferenţele uriaşe dintre rezultatele obţinute într-un colegiu naţional şi cele obţinute într-un liceu industrial? Cu toate acestea, diplomele au aceeaşi greutate.
Se vorbeşte de curricula aerisită, de eliminarea anumitor ore, chiar a anumitor discipline. De fapt, problema este alta. Nimeni nu ia în considerare modul în care este gestionat timpul elevului. Am consultat orarul unui elev de clasa a IV-a din Germania. Pare greu de crezut, dar am numărat 28 de ore. Planurile-cadru de la noi propun 20 de ore pentru ciclul primar. Nu susţin o adoptare ad litteram a modelului german. Dar nu pot să nu remarc existenţa în orar a trei ore de educaţie fizică, obligatorii, deci în trunchiul comun, dintre care una la bazin, împreună cu un profesor de specialitate.
Ia cineva în calcul curba de efort a elevului? Poţi da acelaşi randament, pentru ore multe şi grele, vinerea ca şi lunea? A studiat cineva modelul aplicat pe scară largă în Franţa, care plasează una din cele două zile libere din săptămînă miercurea, şi nu sîmbăta? Sau modul în care sînt repartizate vacanţele într-un an şcolar (după o lună de şcoală, o săptămînă de vacanţă)? Aici ar fi benefic rolul psihologilor şcolari. Dar ne interesează cu adevărat dozarea efortului elevilor? Sau mai degrabă economia în alocările bugetare?
Un material anterior a suscitat vii discuţii pro şi contra. Se referea la posibila eliminare a sporului de doctorat. Argumentele celor care susţin această iniţiativă se referă la scăderea prestigiului şcolii doctorale româneşti, la calitatea precară a cercetării din ţara noastră, care, din păcate, se bazează mult prea des în ultima vreme pe plagiat şi pastişă. Foarte adevărat. Dar, în locul regulamentelor sofisticate de organizare a acestor şcoli, o singură măsură ar fi fost de ajuns: condiţia ca fiecare unitate organizatoare de doctorate să aibă o experienţă în învăţămîntul superior şi cercetare de cîteva zeci de ani şi/sau recunoaşterea calităţii cercetării, pe plan mondial. Astfel am fi stopat explozia de doctorate şi ne-am fi concentrat asupra calităţii. Se doreşte, însă, cu adevărat aşa ceva? Este mult mai simplu să loveşti in corpore în cercetătorii români, privîndu-i şi de ultima recunoaştere a efortului lor intelectual, respectiv acest mizer spor de 15%.
În final, dar nu în ultimul rînd, mi s-a părut şocantă argumentaţia domnului Boc privind plasarea personalului din Educaţie pe o treaptă de salarizare inferioară altor categorii profesionale: „S-a judecat în sensul că pentru anumite categorii sociale cum sînt poliţiştii, ei nu mai pot presta o altă activitate. Ei nu mai pot să aibă a doua slujbă, nu pot avea a doua normă, nu pot fi acţionari la o societate comercială, nimic. Un profesor poate avea şi meditaţii, poate avea şi a doua slujbă...“. Pentru a-mi sprijini argumentaţia iată un pasaj din Legea educaţiei pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea: „Activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de învăţare, de instruire practică şi de evaluare, conform planurilor-cadru de învăţămînt; b) activităţi de pregătire metodico-ştiinţifică; c) activităţi de educaţie, complementare procesului de învăţămînt“.
Evident că şi aici vor apărea opinii contrare. Dar să afirmăm că odată cu procesul de reformă, trebuie oprit fenomenul educaţiei paralele, că pentru a cîştiga mai bine trebuie să muncim mai mult şi, în acelaşi timp, să ne fie servită aceeaşi placă referitoare la ziua de lucru a unui cadru didactic, care nu înseamnă decît trei-patru ore, este deja revoltător.
Cum spuneam şi cu alte ocazii, nota de plată a atitudinii noastre de acum va fi viitorul. Iar modul de a trata acest domeniu atît de sensibil la calitate lasă şi va lăsa şi în următorii ani de dorit. Astăzi merge şi aşa. Dar mîine?
prof. dr. Liviu CALBUREAN
Articol publicat in saptamanalul OBSERVATOR CULTURAL, numarul 493 din 24 septembrie 2009:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu