LANSARE DE CARTE

LIVIU CALBUREAN - Vers la découverte du texte non littéraire, Editura Paradigme, 2009, ISBN 978-973-7654-45-6

Lucrarea se adreseaza unui public extrem de variat, atat ca varsta, cat si ca interes. Candidatii la noul bacalaureat romanesc, bazat pe intelegerea mesajului scris si pe producere de mesaj oral si scris, vor gasi in paginile acestei carti un bogat corpus de texte, analizate pe baza de intrebari. Materialul poate fi utilizat cu succes si de catre studentii la litere si limbi moderne aplicate, in cadrul cursurilor practice de comunicare orala, redactari si interpretari de texte, lexic general si specializat. Nu au fost uitati candidatii la examenele francofone DELF si, respectiv, DALF. Pentru acestia au fost pregatite exercitii de intelegere a textului (specifice nivelurilor A1, A2, B1, B2 ale DELF-ului) si exercitii de sinteza (care fac obiectul unitatilor DALF-ului). Aceasta carte poate fi insa utilizata de toti cei care indragesc limba franceza, indiferent de nivelul de varsta, educational sau profesional. Necesitatea educatiei permanente este astazi mai actuala decat oricand, iar dezvoltarea competentelor de comunicare intr-o limba de larga circulatie, cum este franceza, este, in acest context, o exigenta primordiala. Paginile acestei carti ofera tuturor categoriilor de potentiali cititori mentionate mai sus posibilitatea de a descoperi ei insisi bogatia structurilor argumentative ale francezei moderne.

Pentru informatii suplimentare si comenzi, contactati-ma la adresa de e-mail liviu.calburean@gmail.com

CAND PROFESORII AJUNG BATAIA DE JOC A EXECUTIVULUI

Proiectul Legii educaţiei, unul dintre actele normative pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului, suscită încă nenumărate discuţii. Las la o parte inadvertenţele dintre varianta publicată pe site-ul forului legislativ şi cea existentă pe pagina Guvernului. Culmea ironiei: cine accesează linkul „Legea Educaţiei – forma transmisă de iniţiator“ (www.gov.ro /upload/ articles/106607/legea-educatiei-nationale.pdf) va da peste „Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice“. La o căutare atentă poate fi găsită, tot pe pagina Executivului: www.gov.ro/upload/ articles/106509/legea-educatiei-nationale.pdf. Surpriză însă: acest din urmă proiect conţine 353 de articole, varianta publicată în luna august de MECI are 325 de articole (www.edu.ro/ index.php/articles/12657), iar cea existentă pe pagina Senatului (www.senat.ro/pagini/asumare/Legea%20educatiei-nationale.pdf) numără 336 de articole. Aceste diferenţe arată clar lipsă de seriozitate şi aş spune chiar de respect faţă de opinia publică. Autorităţile statului par a pleca de la premisa că nimeni nu citeşte, nimeni nu se informează, că legătura lor cu societatea civilă este una pur teoretică, şi nu una reală.

În cele ce urmează, mă voi referi pe scurt la cîteva dintre temele cele mai dezbătute, odată cu discuţiile publice, pe marginea Legii educaţiei. Într-o emisiune a postului de televiziune Realitatea TV, premierul Emil Boc afirma: „Actualul sistem educaţional, clădit doar pe acumulare de informaţii, şi nu pe formare, pe competenţe, nu mai poate rezista. [...] Astăzi, sistemul este axat pe acumularea de informaţii, îi băgăm cu pîlnia în cap la elev informaţii...[...] Îl chemăm a doua zi la şcoală, îl punem să reproducă, informaţiile nu sînt legate între ele, nu se formează competenţe pentru a se descurca în viaţă sau pentru a face faţă [...]“. Ca argument, domnul prim-ministru foloseşte rezultatele de la evaluările internaţionale, respectiv de la Testul Pisa (argument preluat, evident, din documentele Comisiei Prezidenţiale, în fruntea căreia se află profesorul Mircea Miclea). Dihotomia conţinutist vs. curricular nu este nouă cînd vine vorba de elaborarea programelor şcolare. Viziunea curriculară este cea centrată pe competenţe, pe abilităţile care trebuie dezvoltate la elev, pe modificările comportamentale care trebuie să aibă loc la finele fiecărei secvenţe a instruirii. Cu alte cuvinte, este important nu ceea ce ştii, ci doar ceea ce poţi face cu tot ceea ce ştii.

Această viziune, în aparenţă extrem de generoasă, are punctele ei slabe. Nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva cunoştinţele creează competenţe şi nicidecum invers. Problema care trebuie discutată este în ce măsură aceste competenţe sînt articulate de o manieră inter şi transdisciplinară, în ce măsură ceea ce înveţi poate fi reactivat şi folosit oricînd în viaţă.
Spre a ilustra cele susţinute anterior, v-aş supune atenţiei un exemplu din didactica limbilor moderne, exemplu ce îmi este la îndemînă: elevul trebuie să fie capabil să aibă o reacţie verbală în diverse circumstanţe ale vieţii cotidiene, fiind mult mai important să ai capacitatea de a cere şi furniza informaţii decît, de exemplu, să cunoşti conjugarea unui verb. Este, deci, un demers intuitiv, care are însă dezavantajele sale. Neabordarea sistematică a fenomenului de limbă duce la o valorificare cît se poate de relativă a ceea ce înveţi. Neştiind să conjugi, nu vei avea niciodată posibilitatea autocontrolului. Învăţarea intuitivă poate ajuta anumite categorii de elevi, dar este, în opinia mea, un demers care nivelează în jos. Dar aceasta este o altă discuţie despre elitele şi elevii care se află sub medie, discuţie care nu face obiectul acestor rînduri.
Sursa problemelor este, după mine, alta. Cine se preocupă astăzi de o abordare sistematică a fenomenului educaţional? Se întreabă cineva dacă, din punctul de vedere al exigenţelor, în evaluarea de zi cu zi, nu există neapărat uniformitate, ci doar acel minimum de obiectivitate care să poată da greutate rezultatelor şcolare de zi cu zi? Se uită cineva la diferenţele uriaşe dintre rezultatele obţinute într-un colegiu naţional şi cele obţinute într-un liceu industrial? Cu toate acestea, diplomele au aceeaşi greutate.

Se vorbeşte de curricula aerisită, de eliminarea anumitor ore, chiar a anumitor discipline. De fapt, problema este alta. Nimeni nu ia în considerare modul în care este gestionat timpul elevului. Am consultat orarul unui elev de clasa a IV-a din Germania. Pare greu de crezut, dar am numărat 28 de ore. Planurile-cadru de la noi propun 20 de ore pentru ciclul primar. Nu susţin o adoptare ad litteram a modelului german. Dar nu pot să nu remarc existenţa în orar a trei ore de educaţie fizică, obligatorii, deci în trunchiul comun, dintre care una la bazin, împreună cu un profesor de specialitate.
Ia cineva în calcul curba de efort a elevului? Poţi da acelaşi randament, pentru ore multe şi grele, vinerea ca şi lunea? A studiat cineva modelul aplicat pe scară largă în Franţa, care plasează una din cele două zile libere din săptămînă miercurea, şi nu sîmbăta? Sau modul în care sînt repartizate vacanţele într-un an şcolar (după o lună de şcoală, o săptămînă de vacanţă)? Aici ar fi benefic rolul psihologilor şcolari. Dar ne interesează cu adevărat dozarea efortului elevilor? Sau mai degrabă economia în alocările bugetare?

Un material anterior a suscitat vii discuţii pro şi contra. Se referea la posibila eliminare a sporului de doctorat. Argumentele celor care susţin această iniţiativă se referă la scăderea prestigiului şcolii doctorale româneşti, la calitatea precară a cercetării din ţara noastră, care, din păcate, se bazează mult prea des în ultima vreme pe plagiat şi pastişă. Foarte adevărat. Dar, în locul regulamentelor sofisticate de organizare a acestor şcoli, o singură măsură ar fi fost de ajuns: condiţia ca fiecare unitate organizatoare de doctorate să aibă o experienţă în învăţămîntul superior şi cercetare de cîteva zeci de ani şi/sau recunoaşterea calităţii cercetării, pe plan mondial. Astfel am fi stopat explozia de doctorate şi ne-am fi concentrat asupra calităţii. Se doreşte, însă, cu adevărat aşa ceva? Este mult mai simplu să loveşti in corpore în cercetătorii români, privîndu-i şi de ultima recunoaştere a efortului lor intelectual, respectiv acest mizer spor de 15%.
În final, dar nu în ultimul rînd, mi s-a părut şocantă argumentaţia domnului Boc privind plasarea personalului din Educaţie pe o treaptă de salarizare inferioară altor categorii profesionale: „S-a judecat în sensul că pentru anumite categorii sociale cum sînt poliţiştii, ei nu mai pot presta o altă activitate. Ei nu mai pot să aibă a doua slujbă, nu pot avea a doua normă, nu pot fi acţionari la o societate comercială, nimic. Un profesor poate avea şi meditaţii, poate avea şi a doua slujbă...“. Pentru a-mi sprijini argumentaţia iată un pasaj din Legea educaţiei pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea: „Activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de învăţare, de instruire practică şi de evaluare, conform planurilor-cadru de învăţămînt; b) activităţi de pregătire metodico-ştiinţifică; c) activităţi de educaţie, complementare procesului de învăţămînt“.

Evident că şi aici vor apărea opinii contrare. Dar să afirmăm că odată cu procesul de reformă, trebuie oprit fenomenul educaţiei paralele, că pentru a cîştiga mai bine trebuie să muncim mai mult şi, în acelaşi timp, să ne fie servită aceeaşi placă referitoare la ziua de lucru a unui cadru didactic, care nu înseamnă decît trei-patru ore, este deja revoltător.
Cum spuneam şi cu alte ocazii, nota de plată a atitudinii noastre de acum va fi viitorul. Iar modul de a trata acest domeniu atît de sensibil la calitate lasă şi va lăsa şi în următorii ani de dorit. Astăzi merge şi aşa. Dar mîine?

prof. dr. Liviu CALBUREAN

Articol publicat in saptamanalul OBSERVATOR CULTURAL, numarul 493 din 24 septembrie 2009:

http://www.observatorcultural.ro/Cind-profesorii-ajung-bataia-de-joc-a-Executivului*articleID_22468-articles_details.html

A DISPARUT SPORUL DE 15% PENTRU DOCTORAT

Ce mai reprezintă în societatea românească actuală principiile ? Ne preocupă efectele crizei economice, reducerea cheltuielilor în sectorul bugetar sau disponibilizările din administraţia publică sau chiar învăţământ. Suntem gata să modificăm orice lege dacă situaţia economică o impune. La om, la destinul său, la ideea de merit personal nu se mai gândeşte niciun reprezentant al autorităţilor.
Ca slujitor al catedrei, m-am ferit întotdeauna să fac referire la problematica drepturilor salariale ale cadrelor didactice. Aşa mi se pare normal, astfel ar putea fiecare dintre noi să-şi arate ataşamentul faţă de interesul naţional, lăsând la o parte măruntele interese proprii. Am asistat stupefiat la spectacolul greu de digerat al genezei aşa-zisei legi a educaţiei sau a legii unice de salarizare în sectorul bugetar. Despre efectele nefaste cel puţin ale primeia dintre cele două legi vom vorbi fără doar şi poate în anii urmatori. Va fi atunci mult mai greu să revenim asupra unor reglementări, întrucât, aşa cum s-a întâmplat în cazul legii 128 din 1997 a Statutului cadrelor didactice, va fi nevoie de nenumărate actualizări, ceea ce va duce la necesitatea schimbării actului normativ mult mai repede decât s-ar putea anticipa.
Nu mi-a venit să cred zilele trecute că sporul de doctorat a fost mazilit din legea educaţiei cu toate că, in proiectul din 14 august, acel 15 %, care îi deranjează pe mulţi figura în proiect. Este motivul pentru care simt nevoia acestui punct de vedere.
Las la o parte inconsecvenţa între cele două proiecte. Legea salarizării unice prevede, de exemplu, o gradaţie de merit pe durata a patru ani, în vreme ce proiectul legii educaţiei menţionează o durată de cinci ani pentru acelaşi drept salarial.
Renunţarea la sporul de doctorat mi se pare însă un gest de o iresponsabilitate publică greu de imaginat. România este ţara membra a Uniunii Europene care nu recunoaşte prin această măsură ciclul III de studii din declaraţia de la Bologna. Am mai avut ocazia să discutăm despre modul cum tinerii români sunt descurajaţi să urmeze studii de masterat. Acesta nu e luat in considerare nici la vechime (spre deosebire de licenţă) şi nici la diferenţierea categoriilor de salariaţi în funcţie de studii. Aşa se face că in ţara noastră este mult mai profitabil să studiezi cât mai puţin având astfel şansa de a acumula doi ani de vechime în plus. Odată cu intrarea în vigoare a acestui surogat numit legea unică de salarizare, acelaşi regim il va avea şi doctoratul.
Nu are sens să discutăm despre modul cum sunt trataţi intelectualii care fac efortul de a urma şi studii doctorale în ţări precum Franţa, Canada sau Statele Unite. Ni se va replica prin numeroase referiri la titluri de doctor obţinute prin plagiat. Aceste cazuri există, sunt revoltătoare, trebuie stopate de urgenţă. Nimeni nu are însă dreptul moral în primul rând să aducă prejudicii instituţiei doctoratului în această ţară. Este foarte uşor să cârcoteşti, să semeni îndoială chiar de la nivelul cel mai înalt al statului respectiv preşedinţia. Nu se vorbeşte nimic niciodată despre importanţa pe care o au instituţiile statului în bunul mers al activităţii şcolilor doctorale. În spatele autonomiei universitare se ascund jocuri de interese care ar trebui anihilate. Dar nu întreg sistemul este incriminabil atunci când este vorba de situaţia deplorabilă a cercetării în România. Fără îndoială că absolventul de doctorat trebuie pus în valoare pentru a continua să facă performanţă în domeniul pe care îl reprezintă. În caz contrar putem vorbi de supraeducare, chiar de risipă de materie cenuşie.
A expune însă pe pagini întregi metodologia desfăşurării doctoratului, a afirma în legea salarizării unice că în învăţământ salarizarea se face în raport cu funcţia şi norma didactică, nivelul studiilor, gradul didactic, titlul ştiinţific, vechime, caliitatea activităţii etc., iar apoi a exclude acel spor de 15 % reprezintă, pe lângă inconsecvenţă, o dovadă a ostilităţii statului român faţă de această categorie de intelectuali.
Nu este cazul sa evoc aici anii întregi de muncă asiduă de documentare, sutele de pagini redactate şi refăcute, participările la simpozioane, congrese, zecile de articole publicate în ţară şi peste hotare. Toate aceste aspecte par a fi nesemnificative pentru oficialii de la muncă şi finanţe. Mai este doar un pas până la reuşita acestui efort de egalizare extrem de păguboasă a angajaţilor plătiţi din fonduri publice.
Această lege ar fi trebuit să diferenţieze din start şi indiferent de domeniu nivelul veniturilor în raport cu nivelul studiilor. Nu s-ar fi ajuns astfel în situaţia absurdă ca angajaţi ai statului fără studii superioare să fie remuneraţi la fel sau chiar ma bine decât absolvenţii de facultate, masterat sau doctorat. Intrăm insă din nou pe tărâmul principiilor care nu par a fi importante pentru români.
Nu-mi fac prea multe iluzii privind reuşita demersului meu. Un membru marcant al PD-L afirma deunazi, apropo de principii, că un drept, odată câştigat, nu mai poate fi retras. Pentru statul român însă, un drept odata retras nu mai poate fi redat. Dupa cum nu vom mai putea reda acea demnitate a intelectualului, periclitată serios în aceste zile. De aici până la resemnare şi apatie nu mai este decât un pas. Fără a avea pretenţii de profet, într-un asemenea climat social, sintagma reforma statului, atât de dragă premierului Boc şi preşedintelui Băsescu, va fi actuală şi peste 20 de ani, iar nivelul de dezvoltare a ţării acelasi, dacă nu cumva inferior celui de azi.

prof. dr. Liviu CALBUREAN

Articol publicat in OBSERVATOR CULTURAL, numarul 491 din 10.09.2009: http://www.observatorcultural.ro/index.html/articlesdetails?articleID=22394

P.S. Semneaza petitia: "Nu scoateti salariul de merit si sporul de doctorat":

http://www.petitieonline.ro/petitie-p58834054.html

LIMBILE STRAINE SI CRIZA

„Am atîtea inimi cîte limbi cunosc.“ Este o afirmaţie făcută în secolul al III-lea î.Hr. de către Quintus Eunnius, cel care este considerat părintele literaturii latine, vorbitor al celor trei limbi ale ţinuturilor italice de sud: greacă, latină şi oscă.
Mulţi ar tinde să considere desuete aceste rînduri într-o perioadă precum cea pe care o parcurgem, caracterizată prin austeritate. Ca să nu mai vorbim de necesitatea aerisirii curriculei româneşti, recunoscută prin faptul că sufocă adolescentul afectîndu-i dezvoltarea, confiscîndu-i o parte din această perioadă atît de frumoasă a vieţii sale.
Necesitatea incontestabilă de a reforma sistemul educaţional românesc duce uneori către măsuri luate în pripă, insuficient cîntărite, mai ales în condiţiile inexistenţei consultării publice prealabile.
Este şi cazul ultimelor măsuri luate de Ministerul Educaţiei odată cu elaborarea noului plan-cadru pentru ciclul liceal inferior (clasele a IX-a şi a X-a) şi, respectiv, superior (clasele a XI-a şi a XII-a). Voi lăsa la o parte discuţia despre reducerea din trunchiul comun a unei ore de educaţie fizică, decizie care a suscitat o dezbatere aprinsă (post bellum, din păcate, în buna tradiţie românească).
Mă voi referi, în cele ce urmează, la o altă măsură controversată – cea de eliminare, din trunchiul comun al ciclului inferior, a unei ore de limbă modernă doi din aria curriculară „Limbă şi Comunicare“.
Oficialii Ministerului ar putea veni cu cel puţin două contraargumente: în primul rînd, o a doua oră, la aceeaşi disciplină, a fost păstrată, în cazul multor specializări, pentru curriculum-ul diferenţiat. Practic, elevii vor avea acelaşi număr de ore. Ne gîndim la specializări ca, de pildă, Matematică-Informatică, Ştiinţe ale naturii sau cele umaniste precum: Ştiinţe sociale, Filologie. Să observăm, în treacăt, că la specializarea Filologie, adică exact aceea care constituie trambulina viitorilor studenţi şi specialişti în domeniul limbilor străine, a mai rămas o singură oră în cadrul trunchiului comun, situaţie care frizează absurdul. Parcurgînd însă acelaşi plan-cadru, constat cu stupoare că la specializări din filiera vocaţională, la un profil artistic precum Muzica (specializare umanistă prin excelenţă), aceeaşi a doua oră de limbă modernă doi a fost exclusă şi din cadrul curriculum-ului diferenţiat şi, fapt absolut revoltător, chiar şi din curriculum-ul aflat la decizia şcolii. Aceeaşi situaţie se întîlneşte şi în cazul altor specializări foarte apropiate de filiera umanistă precum Coregrafie sau Arta actorului. Ce să mai vorbim de profilul sportiv sau chiar de cel teologic, acolo unde cea de-a doua oră de limbă modernă doi a fost pur şi simplu mazilită.
Al doilea contraargument al autorităţilor ar fi că a doua oră a fost păstrată în ciclul liceal superior, probabil în perspectiva bacalaureatului (despre a cărui structură de viitor doar Dumnezeu ne-ar putea vorbi – lucru care ne face să ne întrebăm unde este predictibilitatea sistemului, una dintre trăsăturile-cheie ale educaţiei contemporane).
Ca o ironie a sorţii, singurul comisar european pe care România îl are răspunde de multilingvism. Sînt cunoscute luările de poziţie ale domnului Leonard Orban în favoarea bilingvismului, dacă nu a trilingvismului (cum este cazul multor state din familia europeană. Ni s-a vorbit adesea de criza acută de traducători şi de interpreţi de limba germană. Cum se împacă această situaţie cu măsurile Ministerului Educaţiei despre care discutăm? Şi-a pus cineva problema că a doua limbă străină este, în multe zone ale ţării, engleza? Trăim vremuri în care aceasta are statutul de limbă universală. Iar autorităţile române găsesc de cuviinţă că, în loc de mărirea numărului de ore la limba modernă doi, este necesară diminuarea acestuia. Justificarea măsurii ne lasă fără replică: „Trebuia tăiat de undeva“. Această afirmaţie spune multe despre temeinicia deciziei.
Aceste gînduri nu îşi propun o critică sterilă la adresa responsabililor din învăţămîntul românesc. Am susţinut şi voi susţine în continuare necesitatea corelării între partea ştiinţifică şi cea psiho-pedagogică. Există însă aspecte pentru care doar viitorul va fi judecătorul nostru. Iar dezvoltarea adolescentului trebuie pusă în legătură cu abilităţile sale de comunicare în limba maternă şi în limbile străine. Ceea ce m-a surprins negativ a fost lipsa totală de reacţie din partea comisarului pentru multilingvism, domnul Leonard Orban, dar şi din partea Academiei Române.A interacţiona, a relaţiona sînt necesităţi fundamentale în societatea informaţională a prezentului şi mai ales a viitorului. Iar prin asemenea decizii, dictate de raţiuni economico-financiare, şi nicidecum de necesitatea descongestionării programelor şcolare, riscăm să-l privăm pe tînărul român tocmai de accesul în lumea din ce în ce mai exigentă a acestui viitor.

dr. Liviu Calburean

Articolul extras din publicatia OBSERVATOR CULTURAL, nr. 465, din 12 marie 2009: http://www.observatorcultural.ro/Limbile-straine-si-criza*articleID_21391-articles_details.html