LANSARE DE CARTE

LIVIU CALBUREAN - Vers la découverte du texte non littéraire, Editura Paradigme, 2009, ISBN 978-973-7654-45-6

Lucrarea se adreseaza unui public extrem de variat, atat ca varsta, cat si ca interes. Candidatii la noul bacalaureat romanesc, bazat pe intelegerea mesajului scris si pe producere de mesaj oral si scris, vor gasi in paginile acestei carti un bogat corpus de texte, analizate pe baza de intrebari. Materialul poate fi utilizat cu succes si de catre studentii la litere si limbi moderne aplicate, in cadrul cursurilor practice de comunicare orala, redactari si interpretari de texte, lexic general si specializat. Nu au fost uitati candidatii la examenele francofone DELF si, respectiv, DALF. Pentru acestia au fost pregatite exercitii de intelegere a textului (specifice nivelurilor A1, A2, B1, B2 ale DELF-ului) si exercitii de sinteza (care fac obiectul unitatilor DALF-ului). Aceasta carte poate fi insa utilizata de toti cei care indragesc limba franceza, indiferent de nivelul de varsta, educational sau profesional. Necesitatea educatiei permanente este astazi mai actuala decat oricand, iar dezvoltarea competentelor de comunicare intr-o limba de larga circulatie, cum este franceza, este, in acest context, o exigenta primordiala. Paginile acestei carti ofera tuturor categoriilor de potentiali cititori mentionate mai sus posibilitatea de a descoperi ei insisi bogatia structurilor argumentative ale francezei moderne.

Pentru informatii suplimentare si comenzi, contactati-ma la adresa de e-mail liviu.calburean@gmail.com

CAND PROFESORII AJUNG BATAIA DE JOC A EXECUTIVULUI

Proiectul Legii educaţiei, unul dintre actele normative pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului, suscită încă nenumărate discuţii. Las la o parte inadvertenţele dintre varianta publicată pe site-ul forului legislativ şi cea existentă pe pagina Guvernului. Culmea ironiei: cine accesează linkul „Legea Educaţiei – forma transmisă de iniţiator“ (www.gov.ro /upload/ articles/106607/legea-educatiei-nationale.pdf) va da peste „Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice“. La o căutare atentă poate fi găsită, tot pe pagina Executivului: www.gov.ro/upload/ articles/106509/legea-educatiei-nationale.pdf. Surpriză însă: acest din urmă proiect conţine 353 de articole, varianta publicată în luna august de MECI are 325 de articole (www.edu.ro/ index.php/articles/12657), iar cea existentă pe pagina Senatului (www.senat.ro/pagini/asumare/Legea%20educatiei-nationale.pdf) numără 336 de articole. Aceste diferenţe arată clar lipsă de seriozitate şi aş spune chiar de respect faţă de opinia publică. Autorităţile statului par a pleca de la premisa că nimeni nu citeşte, nimeni nu se informează, că legătura lor cu societatea civilă este una pur teoretică, şi nu una reală.

În cele ce urmează, mă voi referi pe scurt la cîteva dintre temele cele mai dezbătute, odată cu discuţiile publice, pe marginea Legii educaţiei. Într-o emisiune a postului de televiziune Realitatea TV, premierul Emil Boc afirma: „Actualul sistem educaţional, clădit doar pe acumulare de informaţii, şi nu pe formare, pe competenţe, nu mai poate rezista. [...] Astăzi, sistemul este axat pe acumularea de informaţii, îi băgăm cu pîlnia în cap la elev informaţii...[...] Îl chemăm a doua zi la şcoală, îl punem să reproducă, informaţiile nu sînt legate între ele, nu se formează competenţe pentru a se descurca în viaţă sau pentru a face faţă [...]“. Ca argument, domnul prim-ministru foloseşte rezultatele de la evaluările internaţionale, respectiv de la Testul Pisa (argument preluat, evident, din documentele Comisiei Prezidenţiale, în fruntea căreia se află profesorul Mircea Miclea). Dihotomia conţinutist vs. curricular nu este nouă cînd vine vorba de elaborarea programelor şcolare. Viziunea curriculară este cea centrată pe competenţe, pe abilităţile care trebuie dezvoltate la elev, pe modificările comportamentale care trebuie să aibă loc la finele fiecărei secvenţe a instruirii. Cu alte cuvinte, este important nu ceea ce ştii, ci doar ceea ce poţi face cu tot ceea ce ştii.

Această viziune, în aparenţă extrem de generoasă, are punctele ei slabe. Nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva cunoştinţele creează competenţe şi nicidecum invers. Problema care trebuie discutată este în ce măsură aceste competenţe sînt articulate de o manieră inter şi transdisciplinară, în ce măsură ceea ce înveţi poate fi reactivat şi folosit oricînd în viaţă.
Spre a ilustra cele susţinute anterior, v-aş supune atenţiei un exemplu din didactica limbilor moderne, exemplu ce îmi este la îndemînă: elevul trebuie să fie capabil să aibă o reacţie verbală în diverse circumstanţe ale vieţii cotidiene, fiind mult mai important să ai capacitatea de a cere şi furniza informaţii decît, de exemplu, să cunoşti conjugarea unui verb. Este, deci, un demers intuitiv, care are însă dezavantajele sale. Neabordarea sistematică a fenomenului de limbă duce la o valorificare cît se poate de relativă a ceea ce înveţi. Neştiind să conjugi, nu vei avea niciodată posibilitatea autocontrolului. Învăţarea intuitivă poate ajuta anumite categorii de elevi, dar este, în opinia mea, un demers care nivelează în jos. Dar aceasta este o altă discuţie despre elitele şi elevii care se află sub medie, discuţie care nu face obiectul acestor rînduri.
Sursa problemelor este, după mine, alta. Cine se preocupă astăzi de o abordare sistematică a fenomenului educaţional? Se întreabă cineva dacă, din punctul de vedere al exigenţelor, în evaluarea de zi cu zi, nu există neapărat uniformitate, ci doar acel minimum de obiectivitate care să poată da greutate rezultatelor şcolare de zi cu zi? Se uită cineva la diferenţele uriaşe dintre rezultatele obţinute într-un colegiu naţional şi cele obţinute într-un liceu industrial? Cu toate acestea, diplomele au aceeaşi greutate.

Se vorbeşte de curricula aerisită, de eliminarea anumitor ore, chiar a anumitor discipline. De fapt, problema este alta. Nimeni nu ia în considerare modul în care este gestionat timpul elevului. Am consultat orarul unui elev de clasa a IV-a din Germania. Pare greu de crezut, dar am numărat 28 de ore. Planurile-cadru de la noi propun 20 de ore pentru ciclul primar. Nu susţin o adoptare ad litteram a modelului german. Dar nu pot să nu remarc existenţa în orar a trei ore de educaţie fizică, obligatorii, deci în trunchiul comun, dintre care una la bazin, împreună cu un profesor de specialitate.
Ia cineva în calcul curba de efort a elevului? Poţi da acelaşi randament, pentru ore multe şi grele, vinerea ca şi lunea? A studiat cineva modelul aplicat pe scară largă în Franţa, care plasează una din cele două zile libere din săptămînă miercurea, şi nu sîmbăta? Sau modul în care sînt repartizate vacanţele într-un an şcolar (după o lună de şcoală, o săptămînă de vacanţă)? Aici ar fi benefic rolul psihologilor şcolari. Dar ne interesează cu adevărat dozarea efortului elevilor? Sau mai degrabă economia în alocările bugetare?

Un material anterior a suscitat vii discuţii pro şi contra. Se referea la posibila eliminare a sporului de doctorat. Argumentele celor care susţin această iniţiativă se referă la scăderea prestigiului şcolii doctorale româneşti, la calitatea precară a cercetării din ţara noastră, care, din păcate, se bazează mult prea des în ultima vreme pe plagiat şi pastişă. Foarte adevărat. Dar, în locul regulamentelor sofisticate de organizare a acestor şcoli, o singură măsură ar fi fost de ajuns: condiţia ca fiecare unitate organizatoare de doctorate să aibă o experienţă în învăţămîntul superior şi cercetare de cîteva zeci de ani şi/sau recunoaşterea calităţii cercetării, pe plan mondial. Astfel am fi stopat explozia de doctorate şi ne-am fi concentrat asupra calităţii. Se doreşte, însă, cu adevărat aşa ceva? Este mult mai simplu să loveşti in corpore în cercetătorii români, privîndu-i şi de ultima recunoaştere a efortului lor intelectual, respectiv acest mizer spor de 15%.
În final, dar nu în ultimul rînd, mi s-a părut şocantă argumentaţia domnului Boc privind plasarea personalului din Educaţie pe o treaptă de salarizare inferioară altor categorii profesionale: „S-a judecat în sensul că pentru anumite categorii sociale cum sînt poliţiştii, ei nu mai pot presta o altă activitate. Ei nu mai pot să aibă a doua slujbă, nu pot avea a doua normă, nu pot fi acţionari la o societate comercială, nimic. Un profesor poate avea şi meditaţii, poate avea şi a doua slujbă...“. Pentru a-mi sprijini argumentaţia iată un pasaj din Legea educaţiei pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea: „Activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de învăţare, de instruire practică şi de evaluare, conform planurilor-cadru de învăţămînt; b) activităţi de pregătire metodico-ştiinţifică; c) activităţi de educaţie, complementare procesului de învăţămînt“.

Evident că şi aici vor apărea opinii contrare. Dar să afirmăm că odată cu procesul de reformă, trebuie oprit fenomenul educaţiei paralele, că pentru a cîştiga mai bine trebuie să muncim mai mult şi, în acelaşi timp, să ne fie servită aceeaşi placă referitoare la ziua de lucru a unui cadru didactic, care nu înseamnă decît trei-patru ore, este deja revoltător.
Cum spuneam şi cu alte ocazii, nota de plată a atitudinii noastre de acum va fi viitorul. Iar modul de a trata acest domeniu atît de sensibil la calitate lasă şi va lăsa şi în următorii ani de dorit. Astăzi merge şi aşa. Dar mîine?

prof. dr. Liviu CALBUREAN

Articol publicat in saptamanalul OBSERVATOR CULTURAL, numarul 493 din 24 septembrie 2009:

http://www.observatorcultural.ro/Cind-profesorii-ajung-bataia-de-joc-a-Executivului*articleID_22468-articles_details.html

A DISPARUT SPORUL DE 15% PENTRU DOCTORAT

Ce mai reprezintă în societatea românească actuală principiile ? Ne preocupă efectele crizei economice, reducerea cheltuielilor în sectorul bugetar sau disponibilizările din administraţia publică sau chiar învăţământ. Suntem gata să modificăm orice lege dacă situaţia economică o impune. La om, la destinul său, la ideea de merit personal nu se mai gândeşte niciun reprezentant al autorităţilor.
Ca slujitor al catedrei, m-am ferit întotdeauna să fac referire la problematica drepturilor salariale ale cadrelor didactice. Aşa mi se pare normal, astfel ar putea fiecare dintre noi să-şi arate ataşamentul faţă de interesul naţional, lăsând la o parte măruntele interese proprii. Am asistat stupefiat la spectacolul greu de digerat al genezei aşa-zisei legi a educaţiei sau a legii unice de salarizare în sectorul bugetar. Despre efectele nefaste cel puţin ale primeia dintre cele două legi vom vorbi fără doar şi poate în anii urmatori. Va fi atunci mult mai greu să revenim asupra unor reglementări, întrucât, aşa cum s-a întâmplat în cazul legii 128 din 1997 a Statutului cadrelor didactice, va fi nevoie de nenumărate actualizări, ceea ce va duce la necesitatea schimbării actului normativ mult mai repede decât s-ar putea anticipa.
Nu mi-a venit să cred zilele trecute că sporul de doctorat a fost mazilit din legea educaţiei cu toate că, in proiectul din 14 august, acel 15 %, care îi deranjează pe mulţi figura în proiect. Este motivul pentru care simt nevoia acestui punct de vedere.
Las la o parte inconsecvenţa între cele două proiecte. Legea salarizării unice prevede, de exemplu, o gradaţie de merit pe durata a patru ani, în vreme ce proiectul legii educaţiei menţionează o durată de cinci ani pentru acelaşi drept salarial.
Renunţarea la sporul de doctorat mi se pare însă un gest de o iresponsabilitate publică greu de imaginat. România este ţara membra a Uniunii Europene care nu recunoaşte prin această măsură ciclul III de studii din declaraţia de la Bologna. Am mai avut ocazia să discutăm despre modul cum tinerii români sunt descurajaţi să urmeze studii de masterat. Acesta nu e luat in considerare nici la vechime (spre deosebire de licenţă) şi nici la diferenţierea categoriilor de salariaţi în funcţie de studii. Aşa se face că in ţara noastră este mult mai profitabil să studiezi cât mai puţin având astfel şansa de a acumula doi ani de vechime în plus. Odată cu intrarea în vigoare a acestui surogat numit legea unică de salarizare, acelaşi regim il va avea şi doctoratul.
Nu are sens să discutăm despre modul cum sunt trataţi intelectualii care fac efortul de a urma şi studii doctorale în ţări precum Franţa, Canada sau Statele Unite. Ni se va replica prin numeroase referiri la titluri de doctor obţinute prin plagiat. Aceste cazuri există, sunt revoltătoare, trebuie stopate de urgenţă. Nimeni nu are însă dreptul moral în primul rând să aducă prejudicii instituţiei doctoratului în această ţară. Este foarte uşor să cârcoteşti, să semeni îndoială chiar de la nivelul cel mai înalt al statului respectiv preşedinţia. Nu se vorbeşte nimic niciodată despre importanţa pe care o au instituţiile statului în bunul mers al activităţii şcolilor doctorale. În spatele autonomiei universitare se ascund jocuri de interese care ar trebui anihilate. Dar nu întreg sistemul este incriminabil atunci când este vorba de situaţia deplorabilă a cercetării în România. Fără îndoială că absolventul de doctorat trebuie pus în valoare pentru a continua să facă performanţă în domeniul pe care îl reprezintă. În caz contrar putem vorbi de supraeducare, chiar de risipă de materie cenuşie.
A expune însă pe pagini întregi metodologia desfăşurării doctoratului, a afirma în legea salarizării unice că în învăţământ salarizarea se face în raport cu funcţia şi norma didactică, nivelul studiilor, gradul didactic, titlul ştiinţific, vechime, caliitatea activităţii etc., iar apoi a exclude acel spor de 15 % reprezintă, pe lângă inconsecvenţă, o dovadă a ostilităţii statului român faţă de această categorie de intelectuali.
Nu este cazul sa evoc aici anii întregi de muncă asiduă de documentare, sutele de pagini redactate şi refăcute, participările la simpozioane, congrese, zecile de articole publicate în ţară şi peste hotare. Toate aceste aspecte par a fi nesemnificative pentru oficialii de la muncă şi finanţe. Mai este doar un pas până la reuşita acestui efort de egalizare extrem de păguboasă a angajaţilor plătiţi din fonduri publice.
Această lege ar fi trebuit să diferenţieze din start şi indiferent de domeniu nivelul veniturilor în raport cu nivelul studiilor. Nu s-ar fi ajuns astfel în situaţia absurdă ca angajaţi ai statului fără studii superioare să fie remuneraţi la fel sau chiar ma bine decât absolvenţii de facultate, masterat sau doctorat. Intrăm insă din nou pe tărâmul principiilor care nu par a fi importante pentru români.
Nu-mi fac prea multe iluzii privind reuşita demersului meu. Un membru marcant al PD-L afirma deunazi, apropo de principii, că un drept, odată câştigat, nu mai poate fi retras. Pentru statul român însă, un drept odata retras nu mai poate fi redat. Dupa cum nu vom mai putea reda acea demnitate a intelectualului, periclitată serios în aceste zile. De aici până la resemnare şi apatie nu mai este decât un pas. Fără a avea pretenţii de profet, într-un asemenea climat social, sintagma reforma statului, atât de dragă premierului Boc şi preşedintelui Băsescu, va fi actuală şi peste 20 de ani, iar nivelul de dezvoltare a ţării acelasi, dacă nu cumva inferior celui de azi.

prof. dr. Liviu CALBUREAN

Articol publicat in OBSERVATOR CULTURAL, numarul 491 din 10.09.2009: http://www.observatorcultural.ro/index.html/articlesdetails?articleID=22394

P.S. Semneaza petitia: "Nu scoateti salariul de merit si sporul de doctorat":

http://www.petitieonline.ro/petitie-p58834054.html

LIMBILE STRAINE SI CRIZA

„Am atîtea inimi cîte limbi cunosc.“ Este o afirmaţie făcută în secolul al III-lea î.Hr. de către Quintus Eunnius, cel care este considerat părintele literaturii latine, vorbitor al celor trei limbi ale ţinuturilor italice de sud: greacă, latină şi oscă.
Mulţi ar tinde să considere desuete aceste rînduri într-o perioadă precum cea pe care o parcurgem, caracterizată prin austeritate. Ca să nu mai vorbim de necesitatea aerisirii curriculei româneşti, recunoscută prin faptul că sufocă adolescentul afectîndu-i dezvoltarea, confiscîndu-i o parte din această perioadă atît de frumoasă a vieţii sale.
Necesitatea incontestabilă de a reforma sistemul educaţional românesc duce uneori către măsuri luate în pripă, insuficient cîntărite, mai ales în condiţiile inexistenţei consultării publice prealabile.
Este şi cazul ultimelor măsuri luate de Ministerul Educaţiei odată cu elaborarea noului plan-cadru pentru ciclul liceal inferior (clasele a IX-a şi a X-a) şi, respectiv, superior (clasele a XI-a şi a XII-a). Voi lăsa la o parte discuţia despre reducerea din trunchiul comun a unei ore de educaţie fizică, decizie care a suscitat o dezbatere aprinsă (post bellum, din păcate, în buna tradiţie românească).
Mă voi referi, în cele ce urmează, la o altă măsură controversată – cea de eliminare, din trunchiul comun al ciclului inferior, a unei ore de limbă modernă doi din aria curriculară „Limbă şi Comunicare“.
Oficialii Ministerului ar putea veni cu cel puţin două contraargumente: în primul rînd, o a doua oră, la aceeaşi disciplină, a fost păstrată, în cazul multor specializări, pentru curriculum-ul diferenţiat. Practic, elevii vor avea acelaşi număr de ore. Ne gîndim la specializări ca, de pildă, Matematică-Informatică, Ştiinţe ale naturii sau cele umaniste precum: Ştiinţe sociale, Filologie. Să observăm, în treacăt, că la specializarea Filologie, adică exact aceea care constituie trambulina viitorilor studenţi şi specialişti în domeniul limbilor străine, a mai rămas o singură oră în cadrul trunchiului comun, situaţie care frizează absurdul. Parcurgînd însă acelaşi plan-cadru, constat cu stupoare că la specializări din filiera vocaţională, la un profil artistic precum Muzica (specializare umanistă prin excelenţă), aceeaşi a doua oră de limbă modernă doi a fost exclusă şi din cadrul curriculum-ului diferenţiat şi, fapt absolut revoltător, chiar şi din curriculum-ul aflat la decizia şcolii. Aceeaşi situaţie se întîlneşte şi în cazul altor specializări foarte apropiate de filiera umanistă precum Coregrafie sau Arta actorului. Ce să mai vorbim de profilul sportiv sau chiar de cel teologic, acolo unde cea de-a doua oră de limbă modernă doi a fost pur şi simplu mazilită.
Al doilea contraargument al autorităţilor ar fi că a doua oră a fost păstrată în ciclul liceal superior, probabil în perspectiva bacalaureatului (despre a cărui structură de viitor doar Dumnezeu ne-ar putea vorbi – lucru care ne face să ne întrebăm unde este predictibilitatea sistemului, una dintre trăsăturile-cheie ale educaţiei contemporane).
Ca o ironie a sorţii, singurul comisar european pe care România îl are răspunde de multilingvism. Sînt cunoscute luările de poziţie ale domnului Leonard Orban în favoarea bilingvismului, dacă nu a trilingvismului (cum este cazul multor state din familia europeană. Ni s-a vorbit adesea de criza acută de traducători şi de interpreţi de limba germană. Cum se împacă această situaţie cu măsurile Ministerului Educaţiei despre care discutăm? Şi-a pus cineva problema că a doua limbă străină este, în multe zone ale ţării, engleza? Trăim vremuri în care aceasta are statutul de limbă universală. Iar autorităţile române găsesc de cuviinţă că, în loc de mărirea numărului de ore la limba modernă doi, este necesară diminuarea acestuia. Justificarea măsurii ne lasă fără replică: „Trebuia tăiat de undeva“. Această afirmaţie spune multe despre temeinicia deciziei.
Aceste gînduri nu îşi propun o critică sterilă la adresa responsabililor din învăţămîntul românesc. Am susţinut şi voi susţine în continuare necesitatea corelării între partea ştiinţifică şi cea psiho-pedagogică. Există însă aspecte pentru care doar viitorul va fi judecătorul nostru. Iar dezvoltarea adolescentului trebuie pusă în legătură cu abilităţile sale de comunicare în limba maternă şi în limbile străine. Ceea ce m-a surprins negativ a fost lipsa totală de reacţie din partea comisarului pentru multilingvism, domnul Leonard Orban, dar şi din partea Academiei Române.A interacţiona, a relaţiona sînt necesităţi fundamentale în societatea informaţională a prezentului şi mai ales a viitorului. Iar prin asemenea decizii, dictate de raţiuni economico-financiare, şi nicidecum de necesitatea descongestionării programelor şcolare, riscăm să-l privăm pe tînărul român tocmai de accesul în lumea din ce în ce mai exigentă a acestui viitor.

dr. Liviu Calburean

Articolul extras din publicatia OBSERVATOR CULTURAL, nr. 465, din 12 marie 2009: http://www.observatorcultural.ro/Limbile-straine-si-criza*articleID_21391-articles_details.html

INTOLERANTA FACE RATING

Zilele trecute am fost literalmente socat vizionind, la o ora de maxima audienta, un promo care contine, printre altele, urmatorul mesaj: „Locurile de parcare sint ca femeile: cele bune sint ocupate, cele libere sint pentru handicapati“. Postul de televiziune care a difuzat promo-ul in discutie este Kanal D, iar autorii materialului sint membrii grupului Vacanta Mare.

Nu ascund ca ma numar printre cei indreptatiti de lege sa ocupe unul dintre locurile rezervate din parcari. Poate urmatoarele rinduri au un caracter subiectiv. Nu le-as fi scris daca promo-ul mai sus amintit ar fi fost oprit de la difuzare, daca din partea institutiilor abilitate ar fi existat o reactie, fie ea si palida. Nu s-a intimplat insa asa, astfel ca acest mesaj incalificabil, care aduce atingere demnitatii umane, este reluat nestingherit, cu obstinatie, as spune.

Contraargumentele la afirmatiile anterioare ar fi ca materialul facea referire la un program de divertisment, care nu poate sa excluda satira, ca termenul „handicapat“, care are atit de multe conotatii, nu desemneaza, in acest context, o persoana cu dizabilitati, ci se refera la anumite virtuti umane, iar, in al doilea caz, la absenta acestora.Cine va analiza mai atent acel promo va sesiza ca, in paralel cu mesajul analizat aici, imaginile prezentau semnul „Rezervat pentru persoanele cu handicap“. Consecinta directa este ca sensul cuvintului „handicapat“ este unul denotativ, referential, din moment ce avem toate cele trei elemente ale triunghiului semiotic, respectiv semnificantul, semnificatul si referentul. Asadar, nici un argument privitor la sensul conotativ al acestui cuvint nu este sustenabil.

Am fost si sint pentru o libertate de expresie cit mai putin ingradita. Limita acestei libertati ar trebui, in opinia mea, sa fie, in spiritul Declaratiei Drepturilor Omului a Revolutiei Franceze, respectul pentru libertatea si demnitatea umana a celorlalti. Iar mesajul acelui fragment din promo trimite catre ideea, extrem de periculoasa, a unei puritati a speciei pe criterii fizice, idee care ma duce cu gindul mai degraba catre ideologia nazista decit catre binefacerile democratiei romanesti la virsta majoratului. Este, evident, o idee discriminatorie, un indemn deschis la intoleranta fata de o categorie umana care are dreptul la o imagine nepatata, la respect din partea semenilor. A avea o asemenea problema de sanatate nu reprezinta un argument pentru teza inferioritatii umane!

Marele pas al societatii romanesti nu il reprezinta armonizarea legislatiei cu standardele europene sau acordarea unor drepturi care oricum nu alina suferinta. Pina cind in mentalul colectiv nu se va imprima ideea ca persoanele cu dizabilitati reprezinta o realitate a oricarei societati, asemenea promo-uri monstruoase vor continua sa faca rating. Nu este atunci de mirare ca acesti oameni sint sistematic respinsi la interviurile pentru angajare, ca nu isi pot intemeia familii, ca sint obligati sa traiasca intr-o lume paralela, care interactioneaza din ce in ce mai rar, ca sa nu spun niciodata, cu lumea „femeilor bune“, cum sententios se afirma in acel fragment.

La fel de condamnabila este insa lipsa totala de reactie a Consiliului National al Audiovizualului. Tacerea inseamna acceptarea intolerantei, chiar incurajarea ei. Cum este posibil ca nimeni de la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii sa nu aiba nici un punct de vedere in privinta acestei situatii?Nu in ultimul rind, ma intreb de ce oare cei vizati direct de acest atac public accepta un asemenea tratament si nu reactioneaza. Pasivitatea lor va avea ca rezultat inmultirea cazurilor de intoleranta la adresa lor. Refuz sa cred ca la mai bine de un an de la intrarea in marea familie europeana aceasta categorie sociala este in mod sistematic desconsiderata, fara ca aceia dintre noi care sint afectati de intoleranta sa ia atitudine.

Nu pot sa nu remarc in final ca, dovedind dispret pentru cei aflati in suferinta si acceptind fara nici o rezerva acest dispret, nu facem decit sa dispretuim propria noastra viata, propria noastra sanatate. Este pacat ca dovedim intelegere si deschidere pentru acesti oameni doar atunci cind sintem direct afectati, uitind ca soarta ne poate intoarce oricind spatele!

Articol publicat in OBSERVATOR CULTURAL, nr. 156 (414), din saptamana 13 - 19 martie 2008:

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=19524&xrubrica=IN%20ACTUALITATE&return=pescurt

"SA EVITAM SUPRAEDUCAREA" - Despre licenta, masterat si doctorat

Situatia invatamintului superior si a cercetarii romanesti a suscitat vii discutii, puncte de vedere contradictorii, proiecte de legi care mai degraba au bulversat sistemul decit sa-l readuca pe fagasul normal. Acest climat de incertitudine si provizorat a facut posibile tot felul de ilegalitati si imoralitati sub masca atit de clamatei autonomii universitare. in loc ca acest principiu sa duca la revigorarea vietii academice romanesti, a insemnat decredibilizarea intregului sistem, aruncind in suspiciune pina si institutii sau personalitati al caror prestigiu nu poate fi pus la indoiala. Analizind raportul Romania educatiei, Romania cercetarii, elaborat de Comisia prezidentiala pentru analiza si elaborarea politicilor din domeniile educatiei si cercetarii, vom constata ca se propune mai curind extinderea principiului autonomiei universitare, decit asumarea de catre MECT a rolului de arbitru care sa se concentreze asupra respectarii cadrului legal.

Nu-mi propun sa scriu despre sirul parca nesfirsit de fraude din invatamintul universitar. Subiectul a fost tratat pe larg in paginile acestei publicatii. Voi aborda citeva aspecte legate de cele trei cicluri universitare: licenta, masterat, doctorat.Primul dintre cele trei cicluri are acum o durata de 3 ani, argumentul fiind sistemul Bologna. Se stie insa bine ca acest sistem nu limiteaza durata nivelului licenta la 3 ani, aceasta fiind de 3-4 ani. A fost doar o chestiune de optiune, decizia MECT fiind contestata de voci extrem de autorizate, in momentul discutarii legii privind organizarea ciclurilor de studii universitare.

Sesiuni extrem de incarcate

Efectele acestei decizii se resimt acum la nivelul studentului, care are de facut fata unor sesiuni extrem de incarcate. imi amintesc si acum propriile mele sesiuni, fiecare cu trei, patru maxim cinci examene pe linga cele citeva colocvii dinaintea sesiunii. Acum, pe durata unei luni, studentul are de trecut, la unele specializari, opt-noua examene, programate uneori si de pe o zi pe alta. Se vorbeste mereu de supraincarcarea programelor la nivelul invatamintului preuniversitar, dar niciodata la nivel universitar. Cum ramine cu ideea de calitate in aceste conditii?

Mai mult decit atit: un ciclu de licenta cu durata de 4 ani permitea un ultim semestru mai aerisit de activitati didactice, dind studentului posibilitatea de a se concentra asupra lucrarii de licenta. Ma intreb daca in noul sistem acest lucru va mai fi posibil. O astfel de lucrare va fi perceputa ca o simpla obligatie si tratata ca atare. De aici pina la plagierea altor lucrari sau realizarea unor compilatii fara nici o valoare stiintifica nu va mai fi decit un pas.

Masteratul este exclus de la vechime

Absolventii ciclului I de studii superioare care vor sa-si continue pregatirea optind pentru un masterat cunosc faptul ca, in conformitate cu o hotarire de guvern privind ciclul II de studii universitare, acesta constituie „o baza pregatitoare obligatorie pentru studiile doctorale“. Ce se intimpla insa cu absolventii de masterat care nu se inscriu la doctorat? Ei nu beneficiaza de nici o facilitate dupa 2 ani in plus de pregatire la nivel inalt. Masteratul nu este, in momentul de fata, nici macar evidentiat pe cartea de munca, spre deosebire de licenta si doctorat. Despre sporuri salariale nici nu poate fi vorba. in repetate rinduri, confederatiile sindicale din educatie au solicitat acordarea unui spor pentru absolventii de masterat. Evident ca propunerea a fost sistematic respinsa. O alta varianta ar fi echivalarea ciclului II (cel putin in cazul masteratului didactic) cu definitivarea in invatamintul preuniversitar (mai exact scutirea de examenul propriu-zis, chiar daca nu si de inspectia speciala, de care orice profesor stagiar are parte).

In plus, daca ciclul I de studii universitare absolvit la zi este asimilat stagiului de cotizare in sistemul public de pensii (fiind deci considerat vechime in munca la virsta pensionarii), nu acelasi lucru se intimpla in cazul masteratului. La articolul 38 al Legii 19 din anul 2000 se mentioneaza foarte clar ca de amintita asimilare beneficiaza orice persoana care „a urmat cursurile de zi ale invatamintului universitar, organizat potrivit legii, pe durata normala a studiilor respective, cu conditia absolvirii acestora“. Conform literei legii, masteratul este exclus de la vechime. Iar, mai nou, este vorba de 2 ani universitari. Cu alte cuvinte, este mai „avantajos“ in Romania daca te opresti la nivelul licentei.

Imi amintesc ideea unei personalitati din mediul academic romanesc care sugera, cu citiva ani in urma, ca trebuie „sa evitam supraeducarea“. imi permit sa nu fiu de acord cu aceasta idee, sau cel putin cu maniera in care a fost formulata. Ca fiecare tinar trebuie sa isi poata continua studiile pina la nivelul la care se simte capabil sa ajunga este un adevar incontestabil. Este insa inadmisibil ca, macar in sectorul bugetar, pregatirea superioara sa nu fie rasplatita pe masura.

Suspiciuni la doctorat

Problema doctoratelor este, la rindul sau, spinoasa: este foarte adevarat ca presa a semnalat nenumarate cazuri de frauda, titluri stiintifice bazate pe plagiat. Dar poate cineva sa afirme ca nu mai exista cercetare stiintifica la nivel inalt in Romania? Eu personal cunosc teze de doctorat in curs de aparitie la edituri prestigioase din Europa. Cunosc conducatori de doctorate care, prin activitatea lor, au fost si sint puncte de reper in cercetarea stiintifica europeana si mondiala. Chiar totul este rau in aceasta tara?

Iar pentru a cunoaste situatia reala a doctoratelor, iata ce prevad normele metodologice in vigoare: dupa avizul favorabil al coordonatorului stiintific, teza trebuie evaluata de o comisie formata din trei referenti (profesori, conferentiari sau cercetatori stiintifici gradul l, din care cel putin doi nu activeaza in cadrul unitatii organizatoare a studiilor doctorale). Sa admitem ca la acest nivel pot interveni interesele de grup.

Dupa sustinere insa, teza trebuie validata de o institutie afiliata MECT. Este vorba de Consiliul National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU). Din pacate, nici chiar aceasta institutie nu a scapat de suspiciuni, desi componenta ei a fost schimbata in 2005, odata cu noua lege de organizare a studiilor universitare, iar din aceasta fac parte personalitati a caror valoare umana si profesionala nu poate fi pusa la indoiala. Pentru ca un titlu de doctor sa fie conferit, se emite un ordin de ministru, in urma avizului favorabil dat de catre comisia mai sus amintita. Cum poate o institutie a statului sa emita un ordin la cel mai inalt nivel daca nu mai avem incredere in nimic si nimeni?

Masura la care comisia prezidentiala, consecventa descentralizarii, s-a gindit vizeaza desfiintarea CNATDCU in ideea responsabilizarii institutiilor organizatoare de studii doctorale. Nu cred ca o asemenea masura ar avea ca efect credibilizarea doctoratelor romanesti. Dimpotriva, as spune. Dupa opinia mea, altele sint problemele ardente ale doctoratului. Trec peste taxa de studiu, generalizata pentru studiile la distanta. Ea se impune, insa in conditiile economice actuale este foarte mare pentru Romania. Se va vedea ca tot banul va triumfa la doctorat (si ma refer strict la taxa de studii) in detrimentul excelentei in cercetare. Dar sigur ca finantarea trebuie cumva asigurata. Problema este ca reducerea studiilor doctorale la trei ani este o greseala, lucru sustinut inca din faza proiectului de lege de profesorul Andrei Marga si nu numai: „doctoratul de trei ani devine, inevitabil, doctorat minor“.

Cit despre indatoririle doctorandului in prima faza de pregatire, aspect esential in ideea unei cercetari de inalt nivel stiintific, acestea se limiteaza la sustinerea de examene si referate. Nu exista, cel putin in cazul doctoratului la fara frecventa, un numar minim de articole pe care cercetatorul ar trebui sa le publice, nu exista obligatia explicita de a participa la simpozioane, congrese sau sesiuni de comunicari. De asemenea, dupa modelul american, doctorandul ar trebui sa fie implicat in activitati didactice – cursuri, seminarii, laboratoare. Lucrul acesta nu se intimpla decit in cazul doctoratelor la zi. Mai mult decit atit: profesorii romani sint acuzati ca nu au la activ, multi dintre ei, articole stiintifice publicate. Adevarat. Sa ne uitam insa la situatia celor mai importante publicatii stiintifice romanesti – cele care apar sub egida Academiei Romane. in ciuda unor eforturi deosebite ale unor colective de redactie din care fac parte personalitati de inalta valoare intelectuala, aceste periodice sint tinute cu mare greutate in viata, eterna problema a finantarilor afectind chiar si cel mai inalt for academic al tarii.

De ce o publicatie nu este cotata ISI?

Cel mai la indemina exemplu este pentru mine cel al publicatiei Revue Roumaine de Linguistique: numarul sau din 2000 a aparut in 2003, numarul din 2003 a aparut in 2005, iar numarul din 2005 a aparut pe la mijlocul anului 2006. Si este vorba de o publicatie care de-a lungul anilor a consacrat nume mari ale lingvisticii mondiale. Pentru a fi cotata ISI, o publicatie stiintifica trebuie sa respecte data aparitiei declarata pe coperta. in conditiile unor asemenea decalaje, cand va putea o astfel de publicatie sa beneficieze de recunoasterea internationala pe care o merita din plin?

Sint lucruri care fie nu se spun, fie sint trecute in plan secundar, atentia fiind artificial deplasata de la starea materiala jalnica a cercetarii romanesti, la pretinsa pasivitate a cercetatorului roman.

Aceste ginduri nu sunt izvorite dintr-un negativism steril. Departe de mine sa fiu refractar la schimbare daca aceasta duce la modernizare. Dar de aproape 18 ani educatia in Romania se afla in zodia schimbarii. Ar fi ideal ca raportul care a stat la baza acestor rinduri, ca si pachetul de legi actualmente in dezbatere sa marcheze o normalizare, in sensul unei stabilizari macar relative a sistemului. Pentru ca intr-o atmosfera de neincredere si suspiciune nu se mai poate lucra.

ENGLISH ABSTRACT

Education. Liviu Calburean takes a close look at the way masters degrees and PhDs are granted and finds fault with the university system.

Articolul a fost publicat in OBSERVATOR CULTURAL - saptamanal de informatie si analiza culturala, nr. 133 (390) - 20-26 septembrie 2007, rubrica INVATAMANT.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18496&xrubrica=INVATAMINT&return=sumar

http://www.observatorcultural.ro/

SI MIE IMI PASA DE SOARTA EDUCATIEI IN ROMANIA

Am parcurs Raportul „Romania educatiei, Romania cercetarii“, elaborat de Comisia prezidentiala pentru analiza si elaborarea politicilor din domeniile educatiei si cercetarii, dar si noul pachet legislativ din domeniul educatiei, cu preocuparea fireasca a pedagogului si cercetatorului, caruia nu-i poate fi indiferenta soarta unui sistem in care s-a format si pe care incearca sa-l serveasca, dindu-si masura valorii sale umane si a capacitatilor sale intelectuale. Ma declar alaturi sufleteste de acest sistem la fel cum, vorba lui Gabriel Liiceanu, esti aproape de o fiinta draga, care este in suferinta si pentru salvarea careia ai face orice.

Documentul elaborat de Comisia prezidentiala face o radiografie a tuturor etapelor educatiei, de la cea timpurie pina la nivelul masteratelor si al doctoratelor. Se prezinta statu- quo-ul fiecarui nivel si solutiile care, in viziunea comisiei, ar duce la revigorarea sistemului. Nu pot sa nu remarc faptul ca la elaborarea documentului au participat doar cadre didactice universitare, dar nu si specialisti in educatia timpurie, profesori din invatamintul preuniversitar (gimnazial sau liceal). Cum poti elabora planuri pe termen lung fara a consulta principalii actori implicati in acest proces?

Raportul seamana mai degraba cu un plan managerial pe termen mediu si lung, care ocoleste detalii esentiale legate in primul rind de sursele de finantare. Un singur exemplu: deschiderea acelui cont in care statul, ca prim contribuabil, ar trebui sa depuna 500 de euro mi se pare o idee demagogica. Companiile de asigurari au produse specifice tocmai cu scopul investitiei in educatie. Nici nu vreau sa ma gindesc la reactia analistilor economici daca o asemenea decizie ar fi luata. Dar sa admitem, spre binele copiilor, ca o asemenea decizie s-ar lua. Iata insa continuarea: acest depozit ar urma „sa fie alimentat anual de catre parintii copilului sau alte persoane fizice interesate in limita a 500 de euro anual, suma care devine deductibila din impozitul pe venit“. Obligatoriu? Daca da, sa ne gindim la posibilitatile materiale ale celor ce traiesc in mediul rural si sa ne intrebam daca un asemenea plan are legatura cu realitatea…

Cele patru probleme fundamentale ale invatamintului nostru ar fi urmatoarele: este ineficient, nerelevant, inechitabil si de slaba calitate.

Elevii de valoare medie, masura eficacitatii unui sistem

Se invoca faptul ca performantele olimpicilor romani sint o picatura de lumina intr-un ocean de intuneric. Daca ei ar fi o aparitie meteorica, atunci catalogarea reusitelor acestora drept „prea putin relevante pentru sistem“ s-ar justifica. Dar stim bine ca asemenea performante se obtin anual. Este foarte clar ca nucleul dur al celor scolarizati este reprezentat de catre elevii de valoare medie. Ei dau masura eficacitatii unui sistem. De unde a pornit insa, cu ani in urma, ideea constituirii acelor clase de elita inca de la nivelul gimnaziului, daca nu cumva mai devreme? Nu de la autoritati? Personal, cred in solutia colectivelor eterogene, in care cei de valoare mai scazuta sint motivati sa munceasca mai mult spre a recupera macar partial decalajele valorice. Dar stiu ca, desi am argumente, este o idee contestabila si prefer sa ma opresc. La polul opus se situeaza elevii integrati, adica acei copii ajutati sa treaca peste obstacolele generate de un handicap fizic sau psihic si sa se incadreze intr-un colectiv, fara a fi directionati, in masura posibilului, catre invatamintul special. Doar ca aceasta integrare s-a facut, in unele cazuri, fara a se tine cont de particularitatile fiecarui caz in parte. S-a ajuns astfel ca elevi cu probleme comportamentale grave sa impiedice, in mod constant, buna desfasurare a actului educational. Si olimpicii si elevii integrati sint insa realitati ale sistemului, nefiind nicidecum adevarat ca nu il caracterizeaza.

Autorii documentului propun generalizarea unui invatamant obligatoriu de 10 ani, incepind cu clasa pregatitoare si terminind cu clasa a noua, care ar urma sa fie adusa la scoala generala. Sistemul poate fi, in ultima instanta, acceptat, desi ar bulversa, cel putin la inceput, elevi, profesori, parinti. Priviti rezultatele unui sondaj de opinie initiat de Federatia Educatiei Nationale: cel putin trei sferturi din profesori nu sustin acest sistem. Se va invoca din nou, ca de obicei, rezistenta la schimbare. Revin totusi la o idee sustinuta la inceputul materialului: poti desconsidera total opinia celor care lucreaza, in unele cazuri, de o viata, in educatie? Daca profesorii sint doar o masa de manevra, atunci o asemenea masura se poate lua fara probleme. Fara indoiala ca si acestia din urma sint responsabili de acest tratament ingrat. Sint de acord cu ideea ca vocea corpului profesoral se face auzita mai ales cind vine vorba de revendicari salariale. Sint insa convins ca dascalii au, in ansamblu, intentii bune cu privire la sistem si ca s-au legat sufleteste de el pentru toata viata. Fara indoiala ca sint si exceptii. Dar nu ma pot abtine sa remarc faptul ca in ultimii ani asistam la un proces conjugat de discreditare a oamenilor de la catedra. Astfel imi explic reprosul ca profesorii au incetat, in ultima vreme, sa reprezinte modele de conduita morala si probitate profesionala. Este, insa, adevarat ca sta in puterea dascalilor sa se manifeste ca o forta, sa redobindeasca acel prestigiu social atit de afectat in ultimii ani. Frica ar trebui sa faca loc actiunii responsabile!

De ce sa se renunte la testarea nationala?

Ceea ce este insa, din punctul meu de vedere, inacceptabil este propunerea de renuntare la testarea nationala de la finele gimnaziului. Aceasta este considerata inutila si se propune inlocuirea ei cu un examen de certificare – si nu de selectie – la sfirsitul celor 10 ani de invatamint obligatoriu. Ca examenul ar fi sustinut ceva mai tirziu decit testarea nationala actuala nu este o problema. in viziunea mea, cea mai mare problema a invatamintului preuniversitar este lipsa de uniformitate: uniformitate de exigenta, de calitate, dar si de oportunitati (aceasta din urma se refera, desigur, la situatia educatiei in mediul rural).

Daca trecerea de la gimnaziu la liceu s-ar face exclusiv pe baza mediilor din anii de gimaziu, deci fara sa existe concurenta directa, am trece de la o anomalie la alta. Am avut ocazia sa constat cum se face evaluarea in cazul citorva elevi din mediul rural, ce acoperire au rezultatele lor in competente… Nu putem generaliza, dar, intr-o atare situatie, in marile colegii nationale s-ar regasi elevi care nu ar face fata exigentelor, dar care ar priva astfel colegi care provin din scoli unde, pentru note mari, trebuie muncit mai mult. Nici macar tezele cu subiect unic nu cred ca sint relevante, cita vreme elevii ramin in scolile unde invata, supravegheati de propriii profesori si nu sustin proba in centre de examinare.

Aceeasi lipsa de uniformitate impune, dupa opinia mea, introducerea grabnica a bacalaureatului pe nivele de dificultate. in conditiile in care admiterea la facultate se face pe baza de dosar, doar cei care promoveaza un bacalaureat de tip A ar trebui sa se poata inscrie la studii de lunga durata. Si in acest caz este necesara existenta unor centre de examinare judetene, pentru eliminarea suspiciunilor de orice natura. Daca acest lucru nu se va intimpla, nivelul studentilor va scadea ingrijorator in contextul renuntarii la concursurile de admitere.

Anularea prestigiului cadrelor didactice

Trec acum la cea mai dureroasa problema: cea a resurselor umane, a cadrelor didactice. Nu vreau sa folosesc cuvinte mari, dar in ultimii 17 ani a avut loc o adevarata campanie de discreditare, chiar deprofesionalizare a acestor oameni. Cind nu a fost vorba de perfectionare, a fost vorba de lipsa activitatilor extrascolare si extracurriculare. Cind nu s-a vorbit de drepturile incalcate ale copilului (ca si cum tot corpul profesoral s-ar face vinovat de asemenea incalcari), s-au adus in discutie problemele psihice ale celor de la catedra. Iar daca despre dascalii nepregatiti s-a spus ca inca dicteaza la ore, ceilalti sint acuzati ca practica evaziunea fiscala prin meditatii. Orice, absolut orice efort de diminuare pina la aneantizarea prestigiului social al cadrelor didactice. Si tare ma tem ca, tacit, aceasta a fost politica nationala. Nu este de mirare ca perceptia publica a acestei categorii profesionale este dezastruoasa. Mi-am propus sa nu discut problematica salariala, intrucit cunosc faptul, punctat si de Comisia Miclea in raportul sau, ca vocea profesorului s-a auzit doar cind a fost vorba de revendicari salariale. Desi ideea arata ingratitudine, totusi nu o voi dezvolta.

Conform perceptiei publice, profesorii lucreaza prea putin pentru nivelul salariului. Petrec in medie 3-4 ore la scoala, au cel mai consistent concediu dintre toate categoriile profesionale. Ma intreb daca aceste „facilitati“ au fost inventate in Romania…

Se invoca mereu norma didactica si marirea ei. Foarte bine. Insa nimeni, absolut nimeni nu s-a gindit la adaugarea unor ore de consultatie la cele 16-18 de predare. Cit de folositor ar fi ca profesorul sa poata discuta cu fiecare elev in parte si sa-i cunoasca indeaproape plusurile si minusurile. Aceasta ar fi o investitie in calitate. Ar redimensiona probabil educatia paralela si s-ar adresa tuturor. Desigur, insa, ca o asemenea initiativa ar presupune investitii in baza materiala, in infrastructura scolara. Se stie insa bine ca atitudinea autoritatilor a favorizat mai degraba cantitatea decit calitatea. Sa ne amintim de decizia Ministerului din perioada 2001-2004 de a renunta la predarea pe grupe a limbilor straine (cu exceptia claselor cu predare bilingva sau intensiva). Este mai mult decit evidenta optiunea pentru educatia en gros si nu en détail. O initiativa precum cea de mai sus ar fi, in opinia mea, salutara.

Perfectionarea profesorilor. Este o alta tema reluata cu ocazia oricarei dezbateri pe tema educatiei. O problema reala. Numai ca intotdeauna cind aceasta problema revine in actualitate se face trimitere la initierea in domeniul IT si cam atit. Nimeni nu contesta necesitatea absoluta a unei asemenea initieri. De aici, insa, pana la transpunerea ideii in practica este cale lunga.

In cadrul formarii initiale si continue a cadrelor didactice, altceva este, dupa opinia mea, vital – raportarea la elev. Raportul Comisiei prezidentiale, dar si actualele proiecte legislative in domeniul educatiei nu ating decit tangential acest aspect. Elevul de azi nu mai este cel de acum 20 de ani. Ce inseamna azi un elev bun? Este acel tinar care nu se multumeste cu ceea ce primeste si isi arata curiozitatea intrebind. Un profesor bun trebuie sa fie capabil de a raspunde oricaror asemenea provocari. Indiscutabil, doar astfel el se poate impune. Ar trebui inceput cu pregatirea pedagogica initiala a dascalului. Aceasta este funciarmente de natura teoretica. Si acum imi amintesc pasajele din cursurile de pedagogie consacrate ADN-ului si ARN-ului… S-a intrebat cineva cum decurge practica pedagogica in anumite institutii de invatamint superior? Sau de ce atitudine are parte un tinar profesor stagiar la inspectiile in vederea obtinerii definitivatului? Nu de putine ori se confrunta cu un zid de intoleranta si cu o atitudine pe alocuri refractara din partea colegilor de breasla. Nu te nasti profesor, ci devii zilnic, iar stingaciile inerente oricarui inceput de drum ar fi mult mai usor de depasit daca fiecare din dascali si-ar aminti ca a trecut, la rindul sau, prin perioada de ucenicie.

Unde si cum se va da titularizarea?

Doua cuvinte si despre examenul de titularizare: se vorbeste din ce in ce mai des despre necesitatea descentralizarii sistemului. Necesitate discutabila dupa opinia mea. Problemele reale ale educatiei in Romania anului 2007 sint legate de subfinantare si nu de necesitatea descentralizarii. Pina la urma, nu trebuie negata necesitatea schimbarii, a reformarii sistemului in ideea administrarii fondurilor la nivel local, acolo unde problemele scolii sint mai bine cunoscute si pot fi mai usor gestionate. Nici ideea unei titularizari descentralizate nu trebuie negata din start.

Ceva asemanator s-a incercat prin 1997. S-a renuntat rapid la initiativa din pricina numeroaselor nereguli aparute. Trebuie tinut cont de faptul ca atunci concursul a fost organizat de inspectorate si au aparut probleme. Ce va fi atunci cind acelasi concurs va fi organizat de fiecare unitate de invatamint in parte? Mai exact, nu atit problema organizarii trebuie pusa, cit aceea a evaluarii candidatiilor. Daca aceasta se va face la nivel local, suspiciunile nu vor conteni. Am auzit reprezentanti ai autoritatilor sustinind ca acest sistem de titularizare este perimat. Ma intreb daca era mai bun cel al repartitiilor de dinainte de 1990. Sau titularizarea pe dosar din 1990… Pentru Dumnezeu, ce este rau in a inlatura orice unda de suspiciune prin evaluarea lucrarilor sigilate intr-un centru universitar, altul decit cel in care a fost organizat concursul?

Nu-mi fac prea multe iluzii. Stiu ca acest punct de vedere nu va fi luat in seama. Dar nu pot sa nu remarc faptul ca, in acest fel, riscam sa transformam institutiile de invatamint preuniversitar in S.R.L.-uri. Oricine pote consulta dosarele nepotismului din universitatile romanesti, de pe site-ul http://www.forum-academic. com si sunt absolut sigur ca neregularitati precum cele semnalate acolo vor curge si la nivel preuniversitar in urma titularizarii descentralizate. Vom trai si vom vedea. Mi-as dori sincer ca realitatea sa infirme aceste idei pesimiste.

Ca invatamintul preuniversitar este in criza este un mare adevar. Cine poate insa garanta ca modelele aduse in aceste zile in dezbatere publica (oare una reala?) sunt cele viabile? S-a uitat complet in aceasta vara de existenta Institutului pentru Stiintele Educatiei. Oare nu am avea nevoie de un sfat al inteleptilor intr-un domeniu cu impact public atit de larg?

Liviu Calburean este doctor in filologie, profesor de franceza in Brasov.

ENGLISH ABSTRACT

Education. The Observer publishes a summary of the Romanian Academic Society’s report on education. The report is part of the Education for Europe project. Liviu Calburean comments on the report’s relevance to the project’s goal, “A Competitive Education for a Competitive Society.”

Articolul a fost publicat in OBSERVATOR CULTURAL - saptamanal de informatie si analiza culturala, nr. 130 (387) - 30 august - 5 septembrie 2007.

http://www.observatorcultural.ro/

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18370&xrubrica=INVATAMINT&return=arhiva&xnrrevista=387