Primul lucru la care mă gândesc este Declaraţia Drepturilor Omului, "emanaţie" a Revoluţiei Franceze. In spiritul acesteia, libertatea mea încetează acolo unde este afectată libertatea ta. Fiecare din noi invocă acest principiu din postura victimei : mi-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare sau asociere, dreptul la muncă etc. Mă întreb însă câţi dintre noi se gândesc la drepturile şi libertăţile celuilalt. Invocăm mereu capra vecinului, dar avem serioase reţineri când vine vorba să o salvăm de la moarte.
S-a discutat mult în ultima vreme pe marginea atitudinii segregaţioniste la adresa unor elevi bolnavi de SIDA. Dezbateri televizate sau articole de presă, toate au susţinut, cel puţin în aparenţă, cauza acestor copii. Concluziile ? Aceleasi ca mai de fiecare dată : cele optimiste invocă "problemele de comunicare" iar cele pesimiste "mentalităţile învechite ale românilor". Lipsa de interes, imobilismul îşi găsesc mereu un argument comod în aceste mentalităţi, uitându-se ca orice schimbare este în noi şi că primul pas ar trebuie să fie dorinţa reală de a schimba ceva. Şi asta la nivelul fiecărui individ, ca o datorie faţă de propria conştiinţă. Dar are loc această schimbare ? Căţi dintre noi au luat cu adevărat in serios acel clip publicitar in care un puşti cu ochi iscoditori este eroul unui simultan de şah, deşi este imobilizat intr-un scaun cu rotile ? Obsesia aparenţei ne face să-l judecăm pe acel puşti doar prin prisma fragilităţii sale fizice.
Egalitatea şanselor riscă astfel să rămână astfel un "construct teoretic" la care apelăm eventual când vine vorba de "îndeplinirea acquis-ului comunitar". Când însă ne aflăm faţă în faţă cu băieţelul din acel spot publicitar, avem eventual puterea de a-l compătimi… Cât despre drumul său prin viaţă, este problema lui şi a familiei sale ! Iar dacă acest drum nu se va intersecta niciodată cu al nostru, este cu atât mai bine pentru noi toţi… De câtă libertate se va bucura, aşa stând lucrurile, micuţul şahist ?
De nenumărate ori am auzit voci care deplangeau grija specială de care se bucură persoanele aflate în situaţia sa : "S-a făcut destul pentru handicapaţi. Acum este timpul să ne îndreptăm atenţia asupra tinerilor supradotaţi". Mă întreb ce atitudine ar trebui să abordăm faţă de tinerii care, supradotaţi fiind, au, în acelaşi timp, un restant de natură fizică. Ei cum ar trebui trataţi ? Ca handicapaţi pentru care s-a făcut destul ? Sau ca tineri supradotaţi pentru care nu s-a făcut mai nimic ?
In anul european al persoanelor cu handicap, reforma a făcut să apară o nouă sintagmă – persoane cu dizabilităţi – ca variantă a celei consacrate până acum, sau, cine stie ?, ca formulă alternativă pentru aceasta. Preocupare pentru înnoire există aşadar, chiar daca innoirea este doar de natură terminologică…
Căci astfel privite lucrurile, idei precum (re)integrarea socială si profesională sau egalitatea sanselor nu sunt in această situaţie decât simple lozinci !
(Extras din cotidianul "Gazeta de Transilvania" Brasov)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu